În acest pavilion se vede artă – România la Veneţia. 89 de ani de bienală

Pe 19 iunie 1954, România se reîntorcea în Pavilionul său din Giardini di Castello, la cea de-a XXVII-a ediţie a Bienalei de artă de la Veneţia, după o absenţă de 12 ani. Cu doi ani înainte, Pavilionul fusese împrumutat, la egalitate, Mexicului şi Guatemalei. Un trimis la faţa locului, înainte de deschiderea oficială din 1954, se felicita pentru această găzduire temporară, graţie căreia pavilionul avea nevoie doar de reparaţii minime. În 1988, după o altă pauză de artă la Veneţia, Napoleon Tiron găsea, în schimb, Pavilionul părăsit şi năpădit de oţetari.
În 1942, expoziţia din Pavilionul României la bienală era organizată de Ministerul Propagandei Naţionale. Cum intrai, privirea se oprea pe două busturi: supradimensionat, Mareşalul Antonescu. Mai mic – Regele Mihai. Cu doar patru ani înainte, în 1938, istoricul Nicolae Iorga cumpărase şi construise, prin eforturi personale, Pavilionul României la Veneţia, parte dintr-o structură mai mare, arhitectura fascistă a italianului Brenno del Giudice.

Bienala de artă de la Veneţia s-a născut în 1895 şi a devenit în scurt timp reperul zero al artei internaţionale. Urmaşă a Expoziţiilor Universale, bienala găzduieşte în acest moment 29 de pavilioane naţionale doar în Giardini Napoleonici: primul, al Belgiei, construit în 1907; ultimul, al Coreei, în 1996. Odată cu fiecare ediţie, numărul ţărilor participante creşte. În 2013, 88 de naţiuni expun la Veneţia, presărate în tot oraşul.
Istoria României la Bienală e fragmentată, construită din absenţe şi prezenţe. Se citeşte din documente, din presa locală şi cea internaţională, din cataloage şi fotografii, din dialogul cu artiştii, curatorii şi comisarii. Nu începe nici în 1954, nici în 1938, dar politic o ia în ambele momente de la capăt. În 1924, România este prezentă pentru prima oară ca naţiune la bienală, cu o expoziţie-mamut, în Palazzo dell’Esposizione: 106 lucrări şi 36 de artişti, o carte de vizită a unei artei româneşti tinere. Se reîntoarce abia în 1938, fundalul sonor al inaugurării Pavilionului fiind asigurat de imnul Giovinezza.

În 1948, Bienala se redeschide şi este timpul pentru marile retrospective de artă, care ar trebui să vindece rănile mondiale ale războiului. În 1954, România revine în forţă. Pavilionul devine un important instrument de propagandă. „În acest pavilion se vede artă” scrie un vizitator în Registrul Pavilionului R.P.R. la Bienala din Veneţia. Urmează din acel moment o dezbatere bine dirijată despre arta „sănătoasă” vs. cea occidentală, demonizată. O expoziţie de cumpănă este retrospectiva Ţuculescu, curatoriată de Petru Comarnescu în 1966. Extraordinar receptată de presa occidentală, ea vine „prea târziu”, pentru un artist deja dispărut. Perioada cuprinsă între 1968 şi 1982 stă sub semnul criticului Ion Frunzetti; în Pavilion sunt cei care, în România, ocupă scena artistică locală. Anii `90 sunt ai recuperărilor artistice, iar comisari organizatori sunt Dan Hăulică, Radu Varia, Coriolan Babeţi. Odată cu 1999 şi expoziţia curatoriată de Judit Angel, avându-i la Veneţia pe Dan Perjovschi şi grupul SubREAL, România – scrie presa occidentală – „vorbeşte în sfârşit aceeaşi limbă cu noi”.

Pavilionul României la Bienala de artă de la Veneţia este spaţiul de întâlnire al raporturilor diplomatice şi al politicilor culturale. Politic prin însăşi apariţia lui, în 1938, el trasează mult mai mult decât istoria artei româneşti a secolului XX. Expoziţia de faţă prezintă o privire transversală asupra istoriei pavilionului, înăuntru şi în afară, de la periferie către centru şi înapoi la margine. O istorie a reuşitelor, dar şi a eşecurilor, cu momente de reprezentări la vârf ale „artei naţionale”, care au oscilat identitar în funcţie de momentul politic.

Într-o formă adaptată, expoziţia va fi itinerată la tranzit.ro/ Iaşi în toamna 2013. Ea face parte din programul „Ficţiune, retorică şi fapte”, dezvoltat de tranzit.ro în 2012-2013.

În perioada 1 iunie – 24 noiembrie 2013 poate fi vizitat la Veneţia Pavilionul României la a 55-a ediţie a Bienalei, în care este prezentat proiectul „O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneţia”, al artiştilor Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş.