În trecere…

„Marile idei provin din micile detalii ale vieţii.” (Alvar Aalto)

Text: Viorica Buică
Foto: Şerban Bonciocat

Obişnuiţi cu nuditatea ştearsă a „maşinilor de locuit”, am uitat să acordăm atenţie discursului retoric al detaliilor ce leagă fiecare construcţie de viaţa socială. Nu atrag ostentativ privirea dar, descoperite în contexte inedite, trimit către o pierdută poezie a locuirii. Detaliile, intrinsec asociate ornamentului, fie că sunt generate de o anumită funcţiune, fie că deţin o raţiune de a fi metaforică, nu povestesc istoria, ci păstrează în memorie tehnici artizanale, gesturi de fabricaţie. Mediatori discreţi între locatar şi locuinţă, ele umplu spaţii şi frontiere pentru a ţese o legătură de suflet între om şi casa lui.

Oricine îşi va opri privirea pe ţesăturile ornamentale atât de diferite ale porţilor de curte va încerca să-şi imagineze, cel puţin pentru o clipă, spaţiul intim al locuirii ce se ascunde dincolo. Deşi în prim-plan, poarta se raportează întotdeauna la un dincolo misterios, fascinant sau angoasant, pecete a unei existenţe care se refuză privirii curioase a trecătorului, închizându-se în sine. Ambivalentă în esenţă, loc de trecere şi pe-trecere, ea se deschide cu drag doar celor care întregesc în spirit atmosfera proprie fiecărei locuiri.

În ansamblul structurilor adiacente existenţei unei case, printre celelalte elemente care participă concomitent la discursul individual al locuirii şi la cel al spaţiului urban, porţile se individualizează printr-o inedită încărcătură emoţională, generată poate tocmai de contactul direct cu omul. Nici un obiect nu este inocent, fie că se contaminează de o anumită retorică a elaborării, fie că se încarcă de memoria timpului trecut, însă puţine reuşesc să conserve atât de pregnant farmecul unor epoci apuse aşa cum o fac porţile.

Mostre ale măiestriei artizanilor feroneriei, porţile comunică valori sociale şi culturale, devin martori pentru profilul stilistic al oricărei perioade. Detaliul-ornament, poate mai mult decât opera din care face parte, ajunge să vorbească despre comunitatea ce i-a dat naştere, despre dezideratele şi aspiraţiile ei.

Porţile reflectă de asemenea cu sinceritate un mod aparte de a privi locuirea. Puţini mai acordă astăzi, atunci când se hotărăsc să-şi construiască o casă, aceeaşi atenţie unor detalii precum înălţimea porţilor sau calitatea materialelor din care acestea vor fi realizate. Puţini mai analizează cu seriozitate în ce măsură intrarea se încadrează în discursul stilistic general al locuinţei. Pentru bunicii noştri sau, şi mai departe, pentru cei ce au trăit în secolul XIX, raportându-se permanent la un model de viaţă occidental, intrarea în curtea casei reprezenta aproape o carte de vizită pentru locatar. Aceasta fără a mai aminti de curţile marilor familii boiereşti ale căror porţi somptuoase se deschideau în mod frecvent pentru a lăsa să înăuntru trăsurile ce îi aduceau pe doamne şi pe domni la baluri şi serate.

Din punctul de vedere al repertoriului stilistic, porţile sunt de o diversitate uneori deconcertantă, iar aceasta se întâmplă şi pentru că urbanizarea României a coincis cu răspândirea în Europa a unor curente profund eclectice. O analiză formală a ornamentelor folosite în conceperea porţilor de curte la sfârşitul secolului XIX va dezvălui numeroase influenţe, pornind de la stiluri precum Louis XIV sau Louis XVI până la revenirea clasicismului. În secolul XX, curente precum Art Nouveau-ul sau Art Déco-ul, ce au adus la mare preţuire fierul forjat, au lăsat în urmă ansambluri decorative pentru intrare de un deosebit rafinament, fie încărcate de ornamente cu linii sinuoase, fie fundamental geometrice, iar exemplele de eleganţă nu se opresc aici. Din păcate, porţile se numără printre acele componente ale morfologiei arhitecturale care pot deveni foarte uşor subiect de exagerare sau deformare, o modificare minoră putându-le muta din sfera valorii în cea a kitsch-ului. În concluzie: atenţie la detalii…