Încuietori
„Marile idei provin din micile detalii ale vieţii.” (Alvar Aalto)
În Bucureştiul secolului XXI există încă multe străzi unde timpul pare a fi rămas în loc… mici detalii păstrează aerul de altădată al clădirilor. Fie că te plimbi pe Popa Tatu, Popa Soare, Silvestru sau Plantelor, în zona Centrului Istoric sau în Cotroceni, se găsesc elemente caracteristice care te duc imediat cu gândul la secolele trecute. Multe dintre acestea sunt realizate din fier: garduri şi porţi transparente din bare forjate manual, grilaje filigranate, console ale balcoanelor, pante mici ale acoperişurilor placate cu tablă, ba chiar segmente din vechii stâlpi de iluminat stradal. De data aceasta, într-o restrângere a bogatului univers al feroneriei, ne-am oprit la încuietorile porţilor şi uşilor…
Într-un act francez ce reglementa activitatea lăcătuşilor, datând din secolul al XIII-lea, era specificat că este interzis meşterului să lucreze noaptea, pentru că iluminatul este insuficient pentru o astfel de activitate migăloasă. O primă dovadă în ceea ce priveşte aprecierea de care se bucurau piesele făurite de aceşti meşteşugari, îmbinând tehnica şi arta. Rareori, încuietorile dovedesc o simplă concepere practică: gândite împreună cu poarta/uşa, cu mânerul sau cu alte elemente ce le înconjoară, împrumută cu dezinvoltură elemente din limbajul decorativ al epocii.
La noi în ţară, înainte de „moda” fierului forjat, sosită în secolul XIX pe filieră franceză (care s-a impus şi din raţiuni practice – protecţia împotriva incediilor), a existat o adevărată tradiţie a folosirii fierului, cu manifestări de artă autentică. Lăcătuşii, specializaţi în confecţionarea şi repararea lacătelor, a broaştelor, a zăvoarelor şi a altor sisteme de încuietori, a cheilor şi, uneori, a uşilor complete sunt menţionaţi ca meseriaşi liberi sau dependenţi de vreun boier, în târguri şi sate, încă din 1585. Legată atât de mult de nevoile practice ale traiului (închizători trainice pentru porţi, uşi, dulapuri sau diferite lăzi), această specializare a dat naştere, chiar din acea vreme, unor lucrări cu certă valoare artistică, în special în cadrul mănăstirilor sau lăcaşurilor de cult. Merită amintite uşa principală de la biserica mănăstirii Suceviţa unde broasca este acoperită cu o placă metalică ajurată, iar ornamentica decupată în placa de fier (ce cuprinde vrejuri cu frunze lunguieţe şi flori ample, stilizate cu nervuri fine, incizate) interpretează motivele pictate în interiorul ctitoriei şi cea de la Plopeni, unde peste cele două limbi ale închizătorii este fixată o placă dreptunghiulară cu marginile delicat profilate. Şi astfel ajungem la tradiţia uşilor ferecate care, de la lăcaşurile de cult, a trecut la construcţiile civile, fiind încă răspândite în secolul XIX. Prin ferecare, se îmbrăca partea lemnoasă cu tablă, fixată apoi în nituri şi întărită cu legături de fier, dispuse în toate sensurile (pe margini, în diagonală, încrucişate etc.).
În secolul XIX, se mai păstrează combinaţii surprinzător de elaborate, spectaculoase, între lemn şi metal, dar treptat, fierul, în special cel forjat, ajunge să domine liniile de trecere din spaţiul public în cel privat. Preluând impulsurile epocii în materie de fier, arhitectura bucureşteană s-a îmbogăţit cu o serie întreagă de detalii, unele comandate direct din cataloagele unor comercianţi precum austriacul B. Gaiser. În cercetarea sa, Liviu Gligor aminteşte: „pentru sistemele de închidere se combinau rame din profile de fier prelucrate industrial, forjate manual sau mecanic, cu panouri de tablă pentru suprafeţe opace, plasate în pătrimea inferioară a închiderilor de panouri vitrate”. Componentele sistemului, în special mânerul încuietorii, sunt tributare diverselor curente care au „străbătut” arhitectura începutului de secol, înconjurate astăzi de un parfum al vremurilor…