„Inimi cicatrizate”, când cartea bate filmul și câștigă scriitorul

Uneori e mai bine să trăiești în romane decât în filme…

Max Blecher redevine actual în 2016, după mulți ani în care aprope numai studenții la Litere se mai îndrăgosteau de scrierile sale. Romanul Inimi cicatrizate este proaspăt reeditat la Editura Humanitas, cu o convingătoare grafică de copertă bazată pe un desen aparținând autorului, iar pe ecrane tocmai s-a lansat filmul lui Radu Jude.

În scurta sa existență (moare la 29 de ani neîmpliniți), Max Blecher publică un volum de versuri, două romane, – Întâmplări în irealitatea imediată și Inimi cicatrizate – plus “jurnalul de sanatoriu”, Vizuina luminată (tipărit postum). Din toate acestea se inspiră adaptarea cinematografică a lui Radu Jude, un omagiu adus scriitorului.

inimi-cicatrizate-627369l

În scrierile sale, Blecher descrie cu o voluptuoasă luciditate un întreg univers căruia timp de zece ani îi respiră cele mai mici amănunte: cel al morbului lui Pott (tuberculoză osoasă, aproape incurabilă în epocă).

Boala îl condamnă nu numai la o existență dusă aproape exclusiv la orizontală prin sanatorii din țară și străinătate (bolnavii trăiesc întinși pe gutiere și ies la plimbare în trăsuri care le permit păstrarea orizontalei), ci și la conștientizarea acută a trecerii corpului prin boală – o lentă alunecare spre moarte.

Transpusă în literatură, experiența este trasată cu mare finețe și acuratețe. O finețe dublată de o luciditate care nu are nimic de-a face cu autocompătimirea sau cu așteptarea compasiunii.

Transpusă în film, literatura nuanțat autobiografică a lui Max Blecher nu e, din păcate, la fel de viu-convingătoare. Decupând, în maniera colajului, idei, senzații și chiar fragmente din opera lui Blecher, Radu Jude optează pentru o variantă total autohtonă a poveștii lui Emanuel (în roman merge să se vindece în orașul-sanatoriu franțuzesc Berk sur mer).

Filmul debutează cu fotografii inedite ale lui Max Blecher și se încheie cu imagini din cimitirul evreiesc de la Roman, unde este înmormântat autorul. Pe tot parcursul filmului, scenele sunt intercalate cu decupaje din romane – cuvine albe pe fundal negru – care amintesc de filmul mut. O “intertextualitate” binevenită dar care pune de prea multe ori stop discursului cinematografic, întins, incomod, pe durata a aproape trei ore.

Foarte minuțios și convingător documentat scenografic și la nivel de costume/machiaj, filmul reconstruiește cu grație atmosfera perioadei interbelice românești. Este finalul anilor ’30, iar contextul socio-politic este tot mai tulbure pentru evrei. Jude alege să introducă acest context în spitalul pe unde se perindă Emanuel și tovarășii săi de suferință, citând inclusiv din Mihail Sebastian, unul din bunii prieteni ai lui Blecher.

La Blecher chestiunea evreiască lipsește, boala fiind dimensiunea fatal-primordială care definește lumea pacienților. Mai puțin convingătoare este ipostaza pe alocuri burlesc/vulgară pe care regizorul alege să le-o dea personajelor sale. Emanuel (Lucian Teodor Rus), surprins în chinurile sufletești și trupești de acceptare a noii condiții, recită parodic mai tot filmul versuri din poeții vremii, devenind un personaj aproape tragi-comic și de cele mai multe ori neconvingător.

Și mai puțin convingătoare este Solange, (Ivana Mladenovic) fosta bolnavă vindecată, care nu se poate desprinde de lumea sanatoriului. În povestea de amor cu Emanuel, Solange are mai degrabă prezența unei femme fatale a epocii (în varianta Mița biciclista).

Una dintre cele mai convingătoare partituri actoricești face tatăl lui Emanuel, admirabil interpretat de regizorul de teatru Alexandru Dabija. Ar mai fi de menționat interpretările doctorului Ceafalan (Șerban Pavlu) și a Isei (Ilinca Hărnuț), bolnava care explică frumoasa metaforă a inimilor cicatrizate. O altă „metaforă” izbutită a filmului este jocul cu oglinzile.

Aproape în fiecare cadru există câte o oglindă (pe perete, pe gutiere) în care se reflectă, răsturnat, întreaga realitate. O subtilă și sugestivă trimitere la misteriosul tablou al lui Jan van Eyck, Portretul soților Arnolfini.

Un minus ar fi neexplorarea suficientă a relației bolnavilor cu orașul și marea. La Blecher, marea și întreg orașul se modelează conform traseelor sinuoase, olfactive și vizuale ale ghipsurilor, abceselor supurânde, bandajelor care înfășoară trupuri în descompunere.

Uneori e mai bine să trăiești în romane decât în filme… iar marele merit al celui mai nou film al lui Radu Jude este că lumea va (re)citi Max Blecher.

Inimi cicatrizate, 2016; Regia: Radu Jude; Cu: Lucian Teodor Rus, Ivana Mladenovic, Ilinca Hărnuț, Șerban Pavlu, Alexandru Dabija