Insulele greceşti de succes şi amputarea spiritului critic
Dat fiind că vacanţa abia s-a terminat, mă gândesc că nu e cu totul inadecvat să înşir câteva consideraţii cu privire la experienţele personale din ultima, petrecută într-o insula grecească. Cred că ar fi onest să încep prin a spune că m-am nimerit într-o perioadă foarte aglomerată, şi poate nici nu am stat suficient de mult. Lucruri care e posibil să fi influenţat uşor natura observaţiilor mele. În sfârşit…
Fascinaţia insulei, ca teritoriu esenţialmente diferit de cel al vieţuirii obişnuite, în care se amestecă pitorescul şi izolarea, exotismul şi libertatea, e prezentă în cultura europeană de când avem habar de ea. De la Homer la Eco, trecând prin Defoe şi Gauguin, lista exhaustivă a celor fascinaţi de insule este dacă nu imposibil, foarte greu de întocmit. Greu deci şi pentru noi, cei de astăzi, să ne sustragem acestei fascinaţii ce face parte din fiinţa noastră culturală. Iar insulele greceşti, prin apropiere şi geografie, sunt locul ideal pentru materializarea visurilor insulare. De aceea au devenit, relativ recent, locul preferat al europeanului (şi nu numai) continental care vrea să practice mai-nou-obligatoria evadare estivală in style. O natură spectaculoasă, teritorii restrânse înconjurate de o Mediterană superbă, un univers diferit faţă de cel cotidian se deschide la puţine ore de zbor (sau ceva mai multe de maşină) şi la preţuri accesibile majorităţii cetăţenilor middleclass-ului european. Minunat, nu? Aparent, căci există un revers al democratizării turismului în insulele greceşti, care nu lasă nimic aşa cum ne-am imagina.
Pentru a înţelege ce vreau să spun despre turismul insular grecesc, aş încerca înainte o scurtă opinie asupra mecanismelor turistice contemporane în general. Astăzi, mai mult ca niciodată, turismul funcţionează ca profilaxie socială. Ştim că el este medicamentul cel mai eficient, mai simplu de administrat şi cu cele mai mici efecte secundare pentru păstrarea sănătăţii societăţilor ieşite din foame. Nemaivorbind că utilizarea lui nu aduce costuri sistemului, ci beneficii. În cele două săptămâni de vacanţă vara şi două iarna, corpul social se destinde, presiunea acumulată în restul de 48 ale anului se elimină şi treaba poate continua în parametri normali. Cu ochii la morcovul din vârful prăjinii la care ştii că vei ajunge vara/iarna e mult mai simplu să tragi cotiga detestată a serviciului cotidian. Fiind însă atât de scurte în raport cu celelălt timp, e obligatoriu ca vacanţele să fie foarte eficiente în sensul ieşirii din sinele socio-profesional obişnuit, ceea ce nu se poate face decât uitându-l pentru câteva zile. De aceea, pentru individ, vacanţele, şi deci turimul actual, reprezintă în fapt perioade de amnezie deliberată şi sunt cu atât mai reuşite cu cât aceasta este mai eficientă.
În această perspectivă, insulele greceşti ocupă o poziţie privilegiată. Principalele elemente sunt, desigur, fascinaţia culturală de care spuneam mai sus şi peisajul (că restul acţiunilor – de băut şi mâncat la greu, dansat, combinat etc. – nu le sunt specifice). Fiind şi acesta din urmă foarte altfel decât urbanul din care descinde majoritatea turiştilor, avantajul de pornire e deja foarte mare. Munte care se prăvăleşte în mare, împădurit sau sterp, stânci şi măslini, leandri şi nisip, cactuşi şi portocali sunt câteva dintre ingredientele de succes ale scenografiei insulare greceşti care constituie decorul arhitecturii şi al artefactelor turistice propriu-zise (pentru cei care începuseră să se îndoiască, iată că am ajuns până la urmă şi la arhitectură şi derivatele sale). Inevitabil, explozia turistică din ultimele câteva zeci de ani a determinat o nevoie de spaţii adecvate pe măsură. Pe scurt, în insulele greceşti s-a construit enorm şi încă se construieşte într-un ritm care trădează criza. Ştiind la ce poate duce asta în plină democraţie şi după ce au constatat că fără reguli insulele lor se transformă în periferie ateniană (adică ceva mai nasol decât Pipera), grecii vicleni s-au gândit să impună norme stricte de construire. Care, în anumite cazuri (Miconos) înseamnă modele clare, cu impuneri drastice de volumetrie, cromatică etc, iar în altele (Lefkada) o ceva mai laxă utilizare a unor materiale şi elemente de faţadă obligatorii (olane, stâlpi de prispă terminaţi cu „papuci” etc.). Teoretic, treaba sună bine, nu-i aşa, în special pentru cei care au poate în minte litoralul românesc cu ţigănia absolută şi definitivă în care s-a scufundat fără nicio speranţă de revenire. De acord, numai că simpla comparaţie cu incurabilul nu face boala inexistentă. Poate doar ceva mai uşoară…
Dacă îţi iei puţin timp de reflecţie, repede o să constaţi limitele abordării mimetiste practicată în arhitectura insulară grecească. Mie grav mi se pare faptul că respectiva arhitectură este una total superficială, care nu-şi pune probleme, nu caută soluţii. Ea doar imită modele stabilite, şi doar în scopul de a oferi o imagine oficial-tradiţională, bineînţeles falsă, pentru nişte oameni care nu cer nimic mai mult decât să fie păcăliţi. Un fel de forme fără fond deliberat şi senin asumate, o simulare malignă practicată cu voioşie. Şi decelez aici o dublă înşelăciune, atât faţă de sine (adică faţă de propriul teritoriu şi patrimoniu) cât şi faţă de cei cărora te adresezi.
Faţă de propriul teritoriu în sensul că imaginea obligatorie, prin multiplicare necontrolată ajunge să îşi anuleze valoarea (se perverteşte relaţia cu peisajul – aceeaşi casă stă şi în vale şi pe vârf de munte şi în pantă şi pe teren plat, cu spaţiul din jur, cu vecinătăţile construite etc.), producând adevărate intoxicaţii vizuale. Astfel, pitorescul este anulat şi peisajul maculat definitiv. Faţă de propriul patrimoniu, prin faptul că mimetismul impus castrează şi ajunge să creeze confuzii profunde între autentic şi simulacru. Nu mai ştii care e care, şi pierzi cumva sensul istoriei şi, implicit, sensul timpului. Evident nu au înţeles că doar protejând nu poţi crea premisele unei dezvoltări reale şi a unor obiecte şi teritorii valoroase. Doar amâni dezastrul. Iar faţă de ceilalţi, turiştii, înşelăciunea o reprezintă butaforia colosală care a ajuns arhitectură, încropită cu scopul unic de a le facilita amnezia temporară şi a le extrage mai uşor economiile. Dar coborârea nivelului arhitecturii la nivelul unei butaforii (de zidărie şi beton) pentru masele năuce, interesate de uitare şi lipsite de simţ critic, nu poate fi fără consecinţe. Practicarea pe scară largă a falsului, chiar şi cu scop declarat salvator, în lipsa de altcevă, başca garantat de autorităţile publice, nu poate duce la nimic bun.
Eu unul n-am putut evita să mă întreb ce vrea să spună arhitectura asta? Înţeleg ce nu vrea să spună, respectiv părerea fiecăruia, că ar ieşi o cacofonie infectă. Dar ce vrea să spună? Că aşa se construia acum 100 de ani? Ştim asta, în măsura în care ne interesează şi mai există vreun indiciu. Sau că, de fapt, suntem incapabili să construim astăzi mai bine decât acum 100 de ani, cel puţin în sensul relaţiei cu natura şi cu lumea, în sensul adecvării construcţiilor noastre la teritoriul şi la lumea în care ne aşezăm? Că cel mai bun lucru pe care îl putem face este să copiem, să reproducem cât mai fidel cu putinţă modele vechi, pentru a strica mai puţin în aşteptarea, poate, a unei adieri de geniu care să rescrie regulile jocului, dar care întârzie să apară? Sau nici măcar nu mai aşteptăm nimic şi la urma urmei nici nu ne pasă, doar speculăm un moment favorabil economic şi după noi, potopul?
Prin urmare, cu riscul de a jigni naturile sensibile, îmi permit să concluzionez spunând că succesul turistic al insulelor greceşti înseamnă totodată şi din nefericire succesul amneziei şi al lipsei de spirit critic asupra memoriei şi raţiunii*. Amin.
*evident, opinia asta nu poate fi generalizată, ea fiind aplicabilă numai acelor insule/părţi din insule în care dezvoltările turistice au ajuns să copleşească orice altceva. Şi nici înţeles că insulele greceşti nu rămân un loc minunat de petrecut vacanţa…