fbpx

Integrarea în Uniunea Europeană

Într-o piaţă în care se învârt sute de milioane de euro, arhitecţii români par a se simţi din ce în ce mai stingheri. Marile proiecte vin de afară, împreună cu investitorii, rămânându-le arhitecţilor autohtoni să le adapteze condiţiilor specifice fiecărui sit. Pe de altă parte, numărul firmelor mici de arhitectură este destul de mare şi, în prezent, toate par a avea o activitate destul de intensă.

Anchetă realizată de: Viorica Buică

Ce se va întâmpla însă în momentul integrării în Uniunea Europeană? Sunt pregătiţi arhitecţii români să facă faţă concurenţei europene? Cum se vor schimba standardele de proiectare şi de construire? Ce se va întâmpla cu proiectele publice? Acestea sunt întrebările la care au acceptat să ne răspundă câţiva dintre cei mai activi arhitecţi ai momentului.

Arh. Daniel Ciocăzanu
Cred că odată cu intrarea în comunitatea europeană firmele mici vor trebui să înveţe să lucreze împreună cu altele de acelaşi gabarit, să găsească asocieri între ele, să accepte parteneriate cu birouri de o anvergură mai mare şi să-şi asume împreună cât mai bine interdisciplinaritatea ce caracterizează astăzi arhitectura în ţările occidentale. Mai concret, le trebuie noi strategii de abordare a răspunsurilor, trebuie să găsească asocieri cât mai precise şi să înveţe să răspundă împreună la proiectele şi problematicile impuse de contextul urban prezent.
Azi avem proceduri anevoioase, iar dacă noile standarde vor fi şi respectate, procedurile europene vor fi preluate şi de legislaţia noastră. Disciplina de arhitectură nu va avea decât de câştigat. Va trece ceva timp până la aplicarea noilor standarde europene, care trebuie să se şi adapteze spaţiului nostru. Cred însă că ar trebui deja să ne pregătim serios şi să ne instruim mai mult, poate chiar să începem să le anticipăm. Bucureştiul îmi pare un oraş grăbit în dezvoltarea lui. Cu siguranţă că această grabă are şi ea explicaţii mai mult sau mai puţin justificate. Dezvoltarea capitalei poate cădea în această grabă şi mai mult pradă speculaţiilor funciare şi a gesturilor necontrolate, în cazul în care „politicul” nu are o strategie clară de evoluţie. Mi-e teamă că problema oraşelor mari din România este lipsa unei analize serioase a situaţiei lor. Arhitecţii sunt oricum prizonierii acestor situaţii. Până la urmă, realitatea ne arată că tot clientul public sau privat decide evoluţia oraşului, chiar dacă arhitecţii sunt plini de bune intenţii. Atâta timp cât majoritatea clienţilor publici sau privaţi refuză să investească mai mult pentru a construi viitorul, rezultatul dezvoltării oraşului va fi penalizat şi plin de erori. Nu pot însă să nu spun că o realizare „nepotrivită” se datorează în primul rând unui client prost şi nepregătit.
Nici până acum schimbul de idei între arhitecţi nu a fost împiedicat. Cel puţin după ’89, „les portes se sont ouvertes”. Cei care nu au înţeles până acum ce înseamnă dialogul şi schimbul pot folosi pretextul european. E un exerciţiu dificil schimbul veritabil de idei. Nu toţi îl pot face. Trebuie să ai şi ceva de spus şi să ai şi disponibilitate pentru aşa ceva. Unii reuşesc, majoritatea nu…
Ar fi bine ca proiectele publice să fie mai numeroase şi mai diversificate. Acest lucru ar fi un semn bun, pentru că deocamdată spaţiul public este prea puţin respectat şi primeşte prea puţină atenţie din partea noastră şi a clienţilor. Ne vom trezi oare după Revelionul următor mai responsabili în legătură cu spaţiul public? Ar fi miraculos …
Cu siguranţă, arhitecţii români sunt într-o oarecare măsură pregătiţi pentru concurenţă, deoarece sunt rezistenţi şi obişnuiţi cu specificitatea românească a procedurilor noastre şi, bineînţeles, există şi arhitecţi buni. Oricum, concurenţa veritabilă ar fi binevenită. Aceasta ar aduce şi un plus de diversitate. România, azi, e preocupată şi ocupată de reconstrucţia ei, acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care prea puţine birouri de arhitectură româneşti participă la concursuri internaţionale.

Arh. Teodor Frolu
În funcţie de performanţă şi profesionalism, firmele mici de arhitectură se vor diferenţia: cele capabile vor creşte, iar cele ce trăiau din avize şi ştampile vor dispărea cât mai curând. Instrumentele pieţei libere vor începe să funcţioneze.
Sper că standardele de proiectare/construire se vor schimba spre mai bine. Nu am auzit să existe în ţările europene atât de multe norme interpretabile de către „experţii” ce avizează. Sper să fie totul mai clar, chiar dacă mai complex, iar exigenţa în procesul de supraveghere în domeniul proiectării şi al construcţiilor să crească în profesionalism… Competiţia va creşte foarte mult, aşa încât calitatea va începe să prevaleze.
Oraşele se vor schimba în funcţie de capacitatea noastră de a le schimba. Europa este doar un standard la care aspirăm şi pe care încă încercăm să-l definim. Creşterea numărului de investitori cu experienţă în domeniul real-estate va impune standarde ridicate de proiectare şi, dacă acum câţiva ani România era un exportator de arhitecţi, în acest moment devenim o piaţă interesantă pentru profesioniştii din Europa. Este şi un motiv în plus ca arhitecţi români cu experienţă de afară să se întoarcă. Vă aşteptăm.
Nu cred că acum suferim de schimbul de idei între arhitecţi, cât de lipsa de dialog dintre noi şi celelalte părţi ce influenţează dezvoltarea urbană. Aici mă refer mai ales la administraţia publică şi zona politică. Vina ne aparţine pentru această situaţie. Persistă încă un accentuat individualism şi oportunism din partea unora dintre noi, dar odată cu creşterea competiţiei şi a transparenţei în alocarea proiectelor (prin concurs), „relaţia” balcanică va fi înlocuită cu competenţa europeană (ce ne facem dacă acest lucru este doar o speranţă şi Europa va importa balcanismul de la noi?!!!)
În legătură cu proiectele publice, sper să fie întâi proiectate şi acceptate de oraş şi apoi date spre firme de construcţii, pentru execuţie. Dacă sunt şi licitate corect şi transparent, deja suntem europeni cu acte în regulă. Poate în acest proces vor avea un cuvânt de spus şi cetăţenii şi experţii din diferite domenii în mod real, fără a fi vorba doar de o manevră de imagine, ca în momentul de faţă. Cred că încercăm să definim european lucruri ce ţin de bun-simţ şi de logică uneori.
Unii arhitecţi români sunt pregătiţi să ofere concurenţă celorlalţi arhitecţi europeni, alţii nu. Dar acest lucru este valabil şi pentru ei. Vom avea arhitecţi români ce vor lucra în birouri de arhitectură străine, dar şi străini în birouri locale. Acest lucru deja se întâmplă şi funcţionează foarte bine. Vor apărea probabil tendinţe de a bloca libera concurenţă pe criterii de „specific local”. Sper să nu aibă succes astfel de iniţiative. Sub această mască se ascunde întotdeauna incompetenţa şi un naţionalism de care sper că vom scăpa.

Arh. Augustin Ioan
Vă amintiţi scena din „Ultima noapte de dragoste…” unde se face vorbire de intrarea în PNL (mă rog, în cel interbelic, nicio legătură cu prezentul)? Tânărul nostru refuză, sub cuvânt că nu vrea să îi ducă ţucalul lui Brătianu. Personajul care face invitaţia este un om de culise al partidului şi îi spune să se calmeze, nu va fi cazul: dacă intră în partid îi va duce ţucalul lui, iar el abia – pe al lui Brătianu. Aveţi deja la lucru această mică pildă moralizatoare: după arhitecţii străini, cu care firmele deja lucrează aici, arhitecţii români din diaspora sunt şi vor fi mai bine plasaţi decât cei din ţară, spre a primi proiecte mari şi aceştia vor lua în subantrepriză sau vor angaja papuaşii localnici. Precum sindicatele în comunism, diasporenii sunt şi vor rămâne o vreme „cureaua de transmisie” dintre investiţiile străine („forţele de ocupaţie”) şi arhitecţii români.
Cum va fi în UE, ne întreabă Igloo, oarecum retoric, pentru că, de fapt, „se” ştie deja. Cum să fie? Va fi un peisaj după bătălie.
La început (început care deja se află în trecut), o combinaţie de acolo şi aici, din ce în ce mai mult acolo (şi din ce în ce mai repede, nădăjduiesc cei care, ca mine, sunt la jumătatea vieţii active): un dincolo care devine aici şi căruia îi ştim deja atúurile, dar avem să îi aflăm şi părţile negative brusc. Vom fi treziţi din amorţeală de faptul că, în loc să avem deja aprobată legislaţia concursurilor de arhitectură, avem un simulacru de lege cu privire la licitaţii. Proiecte majore vor ocoli, deci, arhitectul român, întrucât nu trebuie să respecte decât ceea ce este legal acum. El va fi trimis să scoată autorizaţii, să dea şpăgile cuvenite la avizatori de toată mâna, să semneze proiectele (asta o face deja, până când se vor fi înscris în OAR toţi arhitecţii europeni care vor avea dreptul să o facă).
Banii mulţi vor terraforma peisajul României, cum o fac deja, dar la scări din ce în ce mai ample, până când procentul de profit pur din real-estate va coborî sub cota de interes speculativ, intrând în „normalitate”. Atunci, capitalurile de risc se vor muta şi mai la est şi noi vom rămâne cu produsele, în proporţie covârşitoare discutabile calitativ, ale actualului boom imobiliar..
Puteam să-i fi prevenit ravagiile dacă vreme de mai bine de un deceniu nu ne-am fi contemplat propriile burice şi am fi acţionat decisiv în favoarea unei legislaţii care nu trebuia să fie protecţionistă, ci de natură să pună pe poziţie de egalitate, măcar potenţială, de şanse, elefantul european cu puricele român.
Şi unde e, în acest peisaj, rolul – formalizat de lege – statului de promotor al arhitecturii de bună calitate, prin concursuri deschise, cu atribuire, măcar pe zona arhitecturii publice? Cine va avea grijă ca şi arhitecţii tineri (indiferent de cetăţenia intra-europeană) să aibă acces la comenzile publice şi private? Cum vom fi protejat spaţiul public urban, dacă nu ştim să concepem politici urbane dincolo de estetismele jumătate bozartiste, jumătate vulgar-funcţionaliste care erau desuete deja dinainte de ultimul război mondial? Fireşte, nu o vom face; sau o vom face prost, ca acum, cu ieşiri palide şi manipulate în piaţă, după consumarea actelor chestionate.
Aşa cum ne-am pregătit, aşa vom lucra în UE. Foarte puţini se vor asocia cu parteneri occidentali şi vor ieşi, poate, la atac dincolo. Circulaţia va fi, la început, una colonizatoare însă. Ce oferă arhitectul român în faţa acestui tsunami? Mai nimic. O identitate profesională ambiguă, neadusă la zi: nici expert într-o echipă pluri-disciplinară de proiectare, nici artist experimentalist; nici conceptor, nici păstrător de tradiţie meşteşugărească regională/locală. Cei tineri ne vor reproşa pregătirea superficială şi vor pleca să studieze altundeva: pe bani (sau, mă rog, pe bani mai mulţi), dar barem cu folos angajator. Deceniile de diplome neacoperite şi de doctorate care nu valorează nici preţul hârtiei pe care au fost „eliberate” se vor răzbuna crunt, prin devalorizarea pe care o aduce orice tipărire inflaţionistă de bani falşi. Reconstrucţia şcolii trebuie începută cu reconstrucţia noastră înşine: exigenţă maximă pe care să ne-o cerem nouă, formatorilor, spre a o putea impune celorlalţi. Căutarea unei identităţi profesionale pentru „produsul” şcolii pe piaţa muncii va trebui să devină obsesivă. Efortul – de două ori mai încordat decât cel al viitorilor noştri euro-concetăţeni, pentru că pornim cu handicap sever – va trebui să fie de câteva generaţii pentru a ajunge „la zi”.
Nu e un proiect uşor. E posibil ca mulţi dintre noi să cădem pe parcurs şi e, de asemenea, posibil, ca mulţi dintre noi să fie plătiţi, într-o formă sau alta, spre a nu mai încurca locul (pensii, ajutoare de şomaj, mici job-uri marginale). E posibil, de asemenea, ca unii să reuşească şi să devină europeni, fie pentru că vor fi plecat aiurea, fie pentru că, dimpotrivă, vor fi rămas. În definitiv, arhitectura organică ungurească a avut recunoaştere internaţională încă înainte de UE.
Cum vom fi între noi? Dar cine suntem „noi”? OAR va deveni o organizaţie cosmopolită. Vor fi probabil secţiuni extra-teritoriale: Parisul are mai mulţi arhitecţi români decât oricare altă filială extra-bucureşteană.
Vor fi, cu siguranţă, mulţi arhitecţi neromâni membri, care vor căpăta voce şi reprezentare. OAR nu va deveni, sper, o formă de „rezistenţă în munţi”, arzând pădurile şi otrăvind fântânile în retragere. Cea mai mare eroare ar fi ca, ştiind toate aceste lucruri pe care le-am spus, să credem că trebuie să ne „apărăm”. Nu. Trebuie să ieşim la bătaie. Trebuie să pornim de la datele realiste ale problemei: vom fi ocupaţi, în toate sensurile acestui termen. Vom fi traversaţi de striurile noii realităţi urbane, sociale, economice şi politice. Or, acestea toate fiind adevărate, va trebui să tragem de două ori mai tare decât vechii cetăţeni europeni spre a realiza o fracţie, probabil, din ce fac ei. Mai nimic nu ne va ajuta, la scara la care se petrec lucrurile: nici măruntele legături de putere locale, nici cluburile sau lojele, nici partidele. Trebuie să fim mai buni decât „ei”, mai agili, mai atenţi la realitatea de pe teren, ocupând pieţele de nişă, dar şi pliurile libere ale viitoarei societăţi europene. Nu ne mai putem ascunde.
Trebuie, în sfârşit, să facem ceea ce am amânat să facem vreme de jumătate de generaţie. Nu mai avem nicio scuză. Trebuie, în sfârşit, să fim buni. Dar nu buni oricum: mai buni decât media europeană.

Arh. Dan Marin
Firmele mici de arhitectură vor continua să existe şi după intregarea în Uniunea Europeană, aşa cum în acest moment ele există în statele membre. Concentrarea în firme mari este o soluţie necesară pentru accesul pe piaţă al unor comenzi importante, publice şi private, dar ar fi în avantajul diversităţii şi calităţii să nu ne întoarcem la institute de proiectare pe stil nou.
Pe o piaţă unificată, standardele tehnice se vor adapta în mod necesar celor europene. Mult mai important mi se pare însă un alt aspect, şi anume acela al necesităţii de revalorizare a întregului sistem de concepţie şi producţie spaţială şi, pe această cale, a statutului simbolic al arhitecturii, care trebuie reaşezat pe locul său firesc.
Sper că integrarea – şi deci apropierea de ţări cu o solidă tradiţie urbană – va aduce mai aproape de noi un mod mai matur de înţelegere a arhitecturii şi a relaţiei ei cu societatea şi cu mediul construit şi natural.
Evoluţia oraşelor depinde de modul cum vom şti să învăţăm din greşelile altora şi să valorificăm pozitiv experienţa europeană, care nu este deloc omogenă, nici ca abordare şi nici ca rezultate. Într-o oarecare măsură sunt circumspect, dat fiind talentul deosebit pe care l-am dovedit în timp de a repeta cu obstinaţie prostiile deja făcute de alţii.
Mi se pare indiscutabil faptul că schimbul mai liber de idei între arhitecţi va fi marele câştig: informaţia va circula mult mai rapid şi pe zone mai largi, atât în planul formării, cât şi în cel al practicii profesionale. Din nou, va fi o chestiune de discernământ în alegerea bunelor referinţe, pentru că valoarea nu se impune de la sine, în mod automat.
Experienţa europeană ne arată că proiectele publice sunt esenţiale pentru calitatea arhitecturii şi pentru statutul social al arhitectului. Legislaţia naţională în domeniul achiziţiilor publice este, teoretic, aliniată la cea europeană, preponderent însă în componenţa ei birocratică şi mult mai puţin în cea profesională: deocamdată, instituţiile publice organizează licitaţii de proiectare – care nu oferă nici garanţii de corectitudine, şi nici de calitate – în timp ce concursul, o modalitate de atribuire a proiectelor cvasi-obligatorie în alte ţări, este în mod sistematic evitat.
Noul context politic şi economic generat de integrare creează premisele unei schimbări de atitudine în zona comenzii publice, cu condiţia însă ca şi OAR, la rândul său, să monitorizeze toate procedurile de achiziţii de servicii de proiectare şi să impună, atunci când este cazul, obligativitatea concursului de arhitectură şi urbanism.
Unii arhitecţi români sunt pregătiţi să facă faţă concurenţei euroepene, alţii nu. Nu se pune doar problema valorii profesionale – cred că există arhitecţi români la fel de buni ca şi cei străini –, ci şi aceea a garanţiilor materiale. În ţările din vestul Europei, practica liberală a profesiunii a fost stabilă în timp, nefiind niciodată întreruptă; la noi însă, după fractura datorată perioadei comuniste, ea este încă fragilă. Fără o comandă publică consistentă şi accesibilă preponderent pe criterii profesionale, constituirea unui număr suficient de mare de birouri competitive în plan economic şi în cel al resurselor tehnice şi umane a fost – şi va rămâne – imposibilă.
În mod cert, la multe proiecte vom fi spectatori, aşa cum se întâmplă deja din ce în ce mai frecvent: proiectele cu finanţare externă sunt concepute de arhitecţi străini, cei locali fiind, în cel mai bun caz, colaboratori. Importante mi se par păstrarea unui anumit echilibru şi calitatea proiectelor.

Arh. Roger Pop şi Alexandru Adam, art arca studio
Integrarea în Uniunea Europeană credem că va fi simţită ca schimbare doar printr-o dinamică crescută a activităţii arhitectului, pentru că atât la noi (ceva mai mult), cât şi la nivel european, domeniul de care vorbim este în continuă schimbare.
Firmele mici de arhitectură pot fi sau nu afectate de integrare, funcţie de ce fac şi de cum fac. Trăim o vreme în care se construieşte mult, mai mult decât în multe ţări din vest, deci o oarecare presiune de afară e de aşteptat. Privind însă raţional lucrurile, pe proiectele mici ipotetica bătălie nu e deloc de speriat. La proiectele publice, în schimb, în cazul unor concursuri bine făcute, pregătirea şi experienţa celor de afară vor avea un cuvânt greu de spus în detrimentul nostru, dar nici măcar asta nu e tocmai de rău. Cel puţin se vor face bine.
Standardele de proiectare sau construire – privite ca norme – nu pot să se schimbe decât în bine (spunem bine, referindu-ne la calitatea produsului final ce ar trebui să rezulte urmărindu-le). Până să ne vedem integraţi, în ţară se întâmplă un complicat proces de construcţie legislativă şi instituţională, context în care programele de arhitectură teoretic sunt deja pe drumul de adaptare la viitorul context european. Cei ce fac proiectare dintr-o oarecare inerţie mai din urmă venită sau din întâmplare vor fi nevoiţi să se adapteze pentru a nu rămâne pe dinafară.
Dezvoltarea Bucureştiului sau a oraşelor mari îşi va continua trendul ascendent existent (este vizibilă şi o uşoară evoluţie în ceea ce priveşte calitatea construcţiilor). O preocupare importantă afară este noua locuire în condiţiile dezvoltării rapide a oraşelor; e posibil ca Bucureştiul să fie inclus într-un astfel de program de arhitectură (meta-city). O schimbare bruscă nu va avea însă loc.
Schimbul de idei liber între arhitecţii români, credem că se întâmplă şi acum; între arhitecţii români şi cei de afară ar fi benefic. Arhitectul român este un freelancer, însă în ultimii ani tendinţa de „one man show” pare să se schimbe dintr-o nevoie de diversificare sau poate conştientizare a unor realităţi din jur, concentrându-se pe produsul final, ceea ce se întâmplă pe afară. Pentru început, importantă e conturarea unei colaborări cu arhitecţii din Europa, colaborare ce va genera o mai liberă exprimare a arhitecţilor români şi probabil împuţinarea constrângerilor. În timp, probabil vor fi legături mai normale şi cu diferenţe între arhitecţi măcar comparabile.
Sunt arhitecţi care sunt pregătiţi să ofere concurenţă arhitecţilor europeni, cum sunt şi arhitecţi slab pregătiţi pentru care nu va fi posibilă o astfel de concurenţă, iar presiunea – ipotetică cel puţin – a specialiştilor străini (mai mult ca şi calitate a proiectării lor) şi dinamismul generat care vor creşte – ceea ce e bine – preţul de proiectare, vor intensifica diferenţa dintre cei care deja au un statut ca arhitecţi în România şi cei slab pregătiţi (probabil, din păcate, şi faţă de cei care sunt la început).
Schimbările ce vor putea da o nouă faţă ţării în general şi oraşelor ei sunt necesare şi credem inevitabile, important este ca implicarea arhitecţilor români să fie evidentă şi cu simţ de răspundere.
În linii mari, integrarea în UE nu va schimba radical şi peste noapte concepţiile, activitatea şi rezultatul muncii marii părţi a arhitecţilor noştri. Pentru ceilalţi, înseamnă ceva mai multă muncă, mai bine spus o organizare mai bună a muncii. Dacă faci ce faci bine, îţi permiţi să faci compromisuri neglijabile, ai anumite relaţii pe care să le păstrezi aproape şi reuşeşti să „n-o dai în bară”, ai toate şansele să fii şi să rămâi „pe felia ta”, chiar după integrare.

Arh. Adrian Spirescu
Arhitectura contemporană românească (anii 1990-2006) s-a manifestat destul de fluctuant (calitativ) din pricina binecunoscutei influenţe a societăţii asupra sa. Dar un lucru este cert: arhitectura românească a fost defazată faţă de fenomenul mondial (şi aici mă refer în special la momentele de calitate prezentate mai ales în revistele şi expoziţiile de specialitate).
Dincolo de acest aspect a existat şi o arhitectură paralelă: a unor echipe care au lucrat şi în alte locuri, fragmentară, obsedată de eficienţa investiţională, dar cu un management eficient.
În momentul în care integrarea europeană va aduce o LEGISLAŢIE comună (europeană), cred eu, lucrurile se vor schimba. Experimentul arhitectural, în prima fază, va fi expus riscului neglijării dimensiunii sale calitativ artistice. Cred că societatea va fi cea care, repede-repede, va dori să-şi completeze „găurile” imobiliare.
Cu siguranţă, performanţele tehnologice din sfera materialelor de construcţii (a execuţiei şi a montării acestora) a tehnicilor de construcţii în general vor fi evidente, dar arhitectura, ca orice fapt de cultură, este mai mult decât atât. Ea cuprinde o zonă extinsă, privind momentele facerii ei: idee şi demers conceptual, tehnica de lucru actuală (rapidă şi eficientă, management de relaţie cu societatea eficient). Dacă acest „lanţ” nu este înţeles şi respectat sau dacă pe parcursul execuţiei finalităţii actului arhitectural desenat (proiectului) se intervine cu brutalitate, atunci ceea ce rezultă capătă forme dintre cele mai neelegante.
Nu ştiu dacă cele scrise de mine vor surprinde într-adevăr câteva dintre consecinţele importante ale integrării europene asupra domeniului arhitecturii, dar măcar pe una dintre ele vreau să o evidenţiez în mod special. Este vorba despre protecţia juridică a actului final al demersului arhitectural: PROIECTUL. Legislaţia europeană protejează acest lucru şi foarte puţine „conflicte” juridice între arhitect şi societate au fost atribuite celei din urmă.
Dezvoltarea economiei, inclusiv a cunoaşterii în geneza sa, determină pătrunderea masivă a corporaţiilor în spaţiul românesc. Odată cu acest fenomen inevitabil, arhitecţii din Europa vor gândi şi proiecta în România. Inevitabil deci, legislaţia în domeniu va avea un rol civilizator: va cuprinde standarde de conduită reciprocă, care, încetul cu încetul, vor fi preluate de mai toţi (arhitecţi, beneficiari, constructori).
Depinde de capacitatea noastră a arhitecţilor de a adopta un model pe care să-l pliem necesităţilor noastre, să-l înţelegem şi să îl aplicăm, făcându-l efectiv util.
Şi totuşi, pe măsură ce interesele promotorilor de construcţii, combinate cu libera concurenţă, vor deveni armonizate cu cele ale societăţii, arhitecţii (protejaţi de legi) vor putea crea şi în România lucruri care îmbină eticul cu esteticul.

Arh. Bogdan Tofan
Eu cred că firmele româneşti de arhitectură vor suferi un şoc odată cu integrarea europeană, unele vor trebui să se transforme ca să poată absorbi proiecte mari, iar altele vor trebui să devină sclavele firmelor mai mari din străinătate cu zeci sau sute de angajaţi şi să se ocupe de coordonarea şi avizarea unor proiecte cu arhitect străin, impus de investitor. Cred că la nivel profesional conducerea breslei va trebui să asigure un suport real legal/juridic şi să se asigure ca membrii arhitecţi să nu sufere daune prea mari din malpraxis. Cred că universităţile de arhitectură din ţară vor trebui să deschidă facultăţi cu specializare în real-estate şi să pregătească studenţii arhitecţi în domeniul documentaţiei scrise şi mai ales în domeniul managementului financiar al proiectului.
Standardele de proiectare/construire au început încă de pe acum să se schimbe ca urmare a integrării. Astfel, în domeniul structural, noi reglementări intră în vigoare din octombrie 2006. Noi reglementări vor apărea şi în domeniul celorlalte profesiuni coordonate de architect. În domeniul faţadelor, cred că ar trebui impuse câteva restricţii menite să mai uniformizeze silueta şi textura colorată a frontului stradal. Ştiu că restrictiile nu sunt acceptate uşor, dar… o justificare a contextului urban sau a acelui „genius locci” se impune.
Eu cred că statutul arhitectului în general s-a îmbunătăţit şi că, dacă nu se înţelege de multe ori rolul lui în concepţia unei case, măcar avalanşa de avize pe care trebuie să le instrumenteze pentru beneficiar sau client implică oarece respect.
Oraşele trebuie să se dezvolte corect, să aibă spaţii verzi, drumuri inteligent semaforizate şi structurate, pieţe cu spaţii de odihnă şI joacă, cu statui şi fântâni arteziene, iar clădirile înalte să fie bine înscrise în context. Privind la oraşele noastre, la fondul nou construit de birouri, am un sentiment confuz că ceva strident mă deranjează, ori prin culoarea prea puternică, ori prin înălţime, ori prin lipsa de integrare în context. Cunosc foarte bine presiunile la care eşti supus ca architect, de a ocupa cât mai mult teren sau de a te înălţa cât mai sus cu cornişa unui bloc, dar regulile de dezvoltare ale oraşului trebuie impuse fără aroganţă şi încerc să le respect.
Proiectele publice, din păcate, nu prea mai fac obiectul concursurilor de arhitectură şi trebuie spus că aici marea vină o au autorităţile locale (cele care au fost câştigate corect nu s-au onorat). Cred că avem în breaslă arhitecţi foarte buni şi că mulţi sunt mai buni decât cei care vin direct ataşaţi anumitor proiecte mari din afară.

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0