Încă de la prima vizită, casa, prin discreția ei, dar și prin plasarea oarecum absurdă, în dosul unei configurații urbane venite din alt timp, le-a lăsat arhitecților o impresie de fragilitate, de „melc rătăcit, fără cochilie”. Cochilia era însă acolo: o mică și densă grădină, împrejmuind veranda. Ea a devenit o barieră fizică și simbolică, în timp ce casa a întors spatele străzii și lumii și s-a concentrat asupra propriului univers interior, într-un exercițiu de izolare, reflecție și eliberare deopotrivă. Asta a fost cheia întregului demers de renovare și amenajare.

Ca multe case vechi, și aceasta fusese în repetate rânduri mutilată și parazitată de intervențiile diverșilor proprietari, rezultatul fiind o acumulare de gesturi arbitrare și elemente sufocante ce trebuiau în primul rând masiv înlăturate. Specificitatea spațiului se cam pierduse, așa că arhitecții au fost nevoiți să-i recreeze una, din potențialul materialului existent. Iar cea mai bogată și mai simplă sursă de inspirație pentru designul de interior a constituit-o natura.