fbpx

Interviu cu Ana Ularu. „Nu cred în epilepsiile artistice!”

În oogli de septembrie (suplimentul cultural-artistic al revistei igloo habitat&arhitectură) veţi găsi un amplu articol dedicat festivalului de film independent ANONIMUL. După cum am promis acolo, continuăm pe blog cu interviul realizat de Ioanina Pavel cu Ana Ularu, actriţa din rolul principal al filmului Outbound (Periferic).

Interviu cu Ana Ularu. „Nu cred în epilepsiile artistice!”

I.P.: Care scenă ţi-a fost cel mai greu s-o joci în Periferic? Că ai avut şi scena de sex, şi scena de bătaie…

A.U.: Cu scena de sex mi-a fost mie foarte greu pentru că mie nu-mi place cu scene de sex şi cu exhibiţii şi cu arătat gol şi cu… chestii de-astea.

I.P.: Dar n-ai arătat mult…

A.U.: Păi, da! Pentru că am obţinut chestia asta după luni de discuţii. Ceea ce oricum funcţiona mult mai bine pentru film, că nu era timp acolo de făcut erotisme. Că nu era timp, fizic, era cumva în contra personajului.

I.P.: Da, că aveai one-track mind…

A.U.: Exact, ea avea un scop. Mie mi-e greu, cam tot timpul mi-e greu într-un anumit sens, mi-e foarte plăcut, dar mă solicită tot ce fac, că nu mă consider genială şi trebuie tot timpul să mă îmbunătăţesc şi să muncesc cu mine, şi dacă nu-mi iese în felul în care muncesc cu mine, mă supăr pe mine. Mi-a mai fost foarte greu să fac scena cu bătaia copilului, aia mi-a fost groaznic de greu. Dar a fost OK. El s-a speriat un pic, Cristi Olescher, care este un hiperactiv şi un demonuţ adorabil, dar în momentul ăla s-a speriat un pic pentru că dacă nu le faci pe bune cât de cât, se vede, e fals, e prost, adică aceeaşi chestie o păţisem şi eu la scena cu Mimi [Brănescu, n.ed.], când mă bate Mimi. Bogdan din faţă ne zicea „Dă-i mai tare, dă-i mai tare, că se vede că-i fals” şi Mimi făcea „Dar nu vreau s-o omor!”

I.P.: Şi, apropo de asta, cu Bogdan Interviu cu Ana Ularu. „Nu cred în epilepsiile artistice!” cum a fost? Că ştiu că la un moment dat ziceai şi tu că vrei să te faci regizor – mă gândeam că i-ai dat insight-uri la regie, sau a fost o colaborare…

A.U.: A fost o colaborare foarte frumoasă, pentru că el e foarte tânăr şi e un tip extrem de deştept şi extrem de determinat. Nu i-am dat eu sfaturi lui de regie, a fost unul dintre regizorii ăia cărora le zic „Ia! Fă din mine, sculptează-mă!” Am mai avut noi conflictele noastre, dar astea-s normale, conflictele artistice, în care el îmi zicea „Fă aşa” şi eu „Nu, că…” – şi până la urmă tot ca el am făcut şi el a fost întotdeauna mai deştept decât mine şi îi mulţumesc. Adică, Bogdan mi-a ajuns un prieten foarte bun, mai departe de orice… Cred că asta funcţionează în film, faptul că noi ne simţeam foarte bine, faptul că eram prieteni. Cu Andi [Andi Vasluianu, n.ed.] eram la al cincilea film, pe Ioana [Ioana Flora, n.ed.] şi pe Mimi îi cunoşteam atunci, şi am rămas foarte buni prieteni. Cu Ioana sunt în telefoane tot timpul, contrar relaţiei din film.

I.P.: Apropo de Ioana – în film, soţia lui Andrei [jucată de Ioana Flora] spune despre personajul tău că „Vii, te plângi, primeşti şi pleci”. Care e viziunea ta asupra personajului tău? Că, până la urmă, a furat bani de două ori – ţi se pare că e egoistă?

A.U.: În niciun caz. Ea pur şi simplu a greşit, a călcat cumva pe statutul familiei, pentru că e o familie de un nivel OK, mediu, în regulă. Soţul, Andrei, e un om realizat, până la urmă: are o familie, are o casă, are o slujbă. Ea a fost cea care a călcat pe alături cumva, şi a cam făcut familia de râs. Cred că ea s-a ferit multă vreme să ceară ceva de la familia respectivă – se şi dă informaţia, că ea a fugit. Mai degrabă personajul Ioanei Flora, Lavinia, are o problemă cu Matilda, pentru ca Matilda e stigmatul, e litera stacojie pe blazonul lor. Şi apariţia respectivă – în mijlocul unei lumi patriarhale, ea e o ruşine acolo, mai degrabă asta i se reproşează, decât faptul că a cerut. Până la urmă, fratele [Andrei, jucat de Andi Vasluianu, n.ed.] are o rezolvare destul de laşă şi neadevărată.

I.P.: Aşa e. Mi s-a părut foarte ciudat, faţă de ce roluri a jucat Vasluianu până acum, genul ăsta de rol, abordarea asta.

A.U.: Da, a fost o chestie foarte mişto. Pentru că Bogdan nu ştia ce jucaseră. Toată lumea l-a întrebat: „Dar nu era mai bine să-i distribui invers?” şi el a zis „Nu, de ce?!” şi ei erau foarte fericiţi. Pentru că Bogdan nu ştia ce jucaseră. Bine, între timp a văzut filmele lor, şi pe-ale mele le-a văzut, o parte din ele – dar el când a venit [din New York, unde locuieşte de aproape 10 ani, n.ed.] era tabula rasa cu noi, ceea ce e foarte mişto pentru că nu are preconcepţii. Eu, la rândul meu, automat m-am gândit că Andi o să fie Paul şi că Mimi o să fie fratele, Andrei. i m-a surprins, şi în momentul ăla mi-am zis „Ah, băiatul ăsta e deştept!”

I.P.: Vroiam să te întreb de scena de bonding între Matilda şi copil. La început nu comunică deloc…

A.U.: Da, ea e un copil care are un copil, de unde să ştie cum să-l crească?

I.P.: Dar la un moment dat, au o scenă de bonding, în tren, scena cu fumatul. Spune-mi un pic despre ea – în filmele americane, niciodată n-o să vezi aşa ceva…

A.U.: Nu, păi e un pic grotesc să dai o ţigară unui copil… Dar e una dintre scenele mele preferate – mi se pare atât de frumoasă. Fuma ţigări medicinale, ca să nu-l acuze nimeni pe Bogdan de…

I.P.: Corupere de minori…

A.U.: Da – fuma ţigări medicinale, cu filtru pus, o demenţă întreagă. Nu se putea – mama lui era cu noi tot timpul. şi el, oricum, e copil actor, a mai jucat şi la Cătălin Mitulescu. Şi scena aia, el a înţeles-o. Asta-i foarte mişto la copii – ei n-au chestia asta de vorbărie pe care o avem noi, să-ţi spună ei cum au dedus şi cum au lucrat şi cum au făcut – el a înţeles scena pur şi simplu şi a făcut-o. Adică n-a trebuit să i se explice nimic, mai mult sau mai puţin: a înţeles că asta e relaţia, de fapt.

I.P.: Revenind la regie – aveai la un moment dat planuri să faci regie, încă mai vrei aşa ceva?

A.U.: Da, îmi doresc foarte mult, numai că asta implică să mă retrag o perioadă din viaţa asta, ca să fac un pic de şcoală, pentru că nu cred în chestia asta de auto-didact. în clipa în care am vrut să dau la Facultate, eu făcusem deja nişte filme, făcusem teatru, şi mi s-a spus „De ce mai dai la Facultate, pentru ce?” Nu-mi place amatorismul de niciun fel, cred că există o bază tehnică la orice, şi asta cu talentul vine sau nu vine – trebuie să ştii foarte bine ce faci acolo. Nu cred în epilepsiile artistice. Asta cu regia este extrem de complicată, şi eu vreau să mai acumulez încă muuultă informaţie ca actor, ca să ştiu şi eu ce zic mai departe.

I.P.: Dar regie de teatru sau de film?

A.U.: Regie de film. Vreau să fac şi regie de teatru, din simplul motiv că-mi place să lucrez cu alţi oameni, mi se pare că am revelaţii mai rapid. Mai ales că sunt un mare iubitor de oameni, eu îmi iubesc prietenii foarte mult, şi îi cunosc, şi le ştiu chichiţele, şi sensibilităţile, şi aş ştii unde anume să pedalez. şi îmi doresc foarte mult să lucrez cu colegii mei înainte – nu ca exerciţiu, pur şi simplu, ca schimb de energii. şi cu regia de film… va veni probabil într-un moment când voi mai căpăta eu încă multă experienţă.

I.P.: Ca buget şi ca timp, probabil că e mai greu să faci filme în România…

A.U.: Da, e mult mai greu.

I.P.: Şi ca actor – cred că e mai uşor să intri în personaj când eşti la teatru, că ai mult mai mult timp, nu doar… o dublă şi-atât!

A.U.: Păi nici la film nu ai o dublă şi-atât… Decât dacă eşti la filmul Italiencele unde totul s-a tras în ritm de două duble [râde, n.ed.]. Mie-mi place diferenţa dintre cele două. Nici la teatru nu lucrezi neapărat în suivi, dar până la urmă, pe scenă, se întâmplă în ordine – ai un timp de acumulare, de încărcare, ai timp să iei povestea aşa cum e şi să o duci la capăt. Dacă pe mine mă pui să-mi refac ziua asta începând cu seara, dup-aia dimineaţa, dup-aia prânzul, dup-aia acum cinci minute, e un pic mai complicat. şi asta la film mi se pare fascinant, pentru că, atunci când faci finalul în prima zi de filmări, îţi potenţează enorm traiectul până atunci, şi îţi vine să-l dozezi altfel. Că în fiecare zi la filmare ai un pic altă energie, şi faţa ta e un pic altfel – şi să te ţii acolo în frâu…

I.P.: În rolul Matildei, mi s-a părut incredibil cum ai putut să-ţi menţii aceeaşi faţă, încrâncenată, cu fălcile încleştate…

A.U.: O mască facială, da. Eu nu cred în metoda asta – că trebuie să mă duc o lună în Deltă ca să joc un pescar. Cred că de-aia ai talent, de-aia ai tehnică, de-aia ai făcut o facultate, şi de-aia ai experienţă, că eşti actor – că altfel ar putea toată lumea. După ce am terminat filmările, am avut petrecerea de final şi a doua zi plecam la Vama Veche, să cânt cu Sunday People. Deci era vacanţă, lejer, filmul era terminat – aproape, că mai aveam nişte refilmări, dar oricum, eram pe relax – şi-am ajuns la mare şi… mă durea capul. Aveam o presiune, şi la un moment dat mi-am dat seama – şi mi-am descleştat faţa… mi-am despărţit sprâncenele, şi-am zis „Ah!” şmimând surprindere, n.ed.ţ îţi dai seama, o lună să stai în personaj… Nici nu ştiu, că n-a fost o chestie pe care am construit-o, a venit din prima zi, venise deja din repetiţii, din probe de fapt! Cred că asta a fost unul dintre motivele pentru care m-a ales – faptul că eu am venit cu această idee despre personaj: că e atât de obosit, că nu mai are timp, întreabă tot timpul cât e ceasul. şi am venit cu părerea asta a mea – de actor care a citit un text pe monitorul unui calculator. şi cred că asta i-a plăcut şi am păstrat-o – dar niciodată nu am discutat, adică n-am făcut mare caz de marea noastră mască facială. Doar că dup-aia, la un moment dat, mi-am dat seama şi… m-am descleştat.

I.P.: Spune-mi şi de Sunday People, că tot ai amintit…

A.U.: Îţi dai seama că-mi place la nebunie, e o chestie atât de diferită de tot ce fac eu în rest, şi sunt atât de emoţionată – eu înainte de un concert sunt un personaj de desene animate, mă plimb de colo-colo, şi tremur… Recent am dat o probă la un musical şi cântam cu ochii închişi! Ştii, din obişnuinţă: cât mai multe armuri să am, ca să pot să transmit ca-lumea ce am eu de spus – că-s cuvintele mele! Doamne! Eu trăiesc o viaţă întreagă cu cuvintele altuia, de la Shakespeare până la Tudor Voican. Dar aici, eu-mi scriu versurile şi-mi gândesc linia melodică. Mi se dă un negativ, eu ascult negativul şi dup-aia îl fac la-la-la… [intonează o melodie, n.ed.] şi o prind. Dar sunt foarte lăutar.

I.P.: Cât timp iese, ce contează cum?:) Încă o întrebare, că mi-ai atras atenţia azi la Q&A. A fost o întreagă dezbatere la TIFF în legătură cu Noul Val Românesc – nu dacă e, ci cât mai durează. Au vorbit invitaţii, s-a organizat panel internaţional, s.a.m.d. şi te aud acum pe tine că nu crezi în asta!

A.U.: Nu cred în asta, da! Eu cred că în orice artă există individualităţi, şi-atâta vreme cât nu există un manifest – uite, recent am citit o carte despre cele mai importante manifeste din toate artele: că Dziga Vertov, că Marinetti, că futurismul etc. Noi nu suntem un grup de oameni care au zis „Noi vrem să facem asta” – deci nu e niciun Nou Val. Sunt individualităţi care fac filme, despre lucrurile în care ei cred, şi care dacă au un aer comun, este pentru că în orice epocă există aer comun al respectivei epoci. Dar pe de altă parte, atâta vreme cât mai există regizori din aceeaşi generaţie care fac filme diferite de Noul Val, nu există niciun Nou Val. Mie, Cristi Puiu mi se pare un mare artist, de exemplu – el a pornit mişcarea asta, dar a pornit-o dintr-o credinţă a lui, el nu vroia să înfiinţeze ceva. El crede în lucrurile alea, nu s-a apucat să scrie manifeste, nu s-a apucat să arunce cu pliante despre treaba asta – „Faceţi film ca mine!”. Cred că e un act de vanitate, treaba asta… Sunt curioasă ce ar zice cei din Noul Val despre Noul Val. Mai ales că am lucrat şi cu Radu Muntean, şi cu Cristi Mungiu, sper să lucrez şi cu Cristi Puiu într-o zi. Sunt oameni foarte diferiţi – şi ca abordare pe platou, şi ca gândire a unui scenariu, şi ca tip de umor. De fapt, în filmele lor apar nişte chestii foarte diferite, te prinzi foarte clar cine-i Porumboiu, cine-i Mungiu. Sunt individualităţi, sunt artişti, nu sunt o turmă care urlă slogane.

I.P.: Cu ce regizor ţi-a plăcut cel mai mult să lucrezi?

A.U.: Sunt cu totul alte experienţe, n-ai cum să compari. Sunt oameni care lucrează diferit. Eu iarăşi nu cred în chestia asta de mentorat – şi am avut noroc că am avut foarte mulţi profesori în facultate şi că am lucrat cu foarte multe tipuri de regizori. Motiv pentru care eu nu am fiţele de actor: „Dacă nu-i aşa cum m-a învăţat pe mine, eu nu fac”. Suntem într-o epoca mercenară şi urâtă, trebuie să înveţi să faci de toate – lucruri bune, dar de toate, şi-n toate felurile. îmi place foarte mult să fiu deconstruită şi reconstruită în diverse alte feluri. Cred că ar fi şi plicticos, dacă ar lucra toţi la fel. Ar fi un regizor pe ţară, şi aia ar fi…

I.P.: De toate – dar în film. Sau ai accepta şi ceva pe sticlă, un serial de exemplu?

A.U.: Eu sunt o mare, mare fană a serialelor. Dacă s-ar face şi la noi seriale atât de bune – dacă s-ar face echivalentul lui Breaking Bad, sau Clanul Soprano sau Oz în România, eu aş fi prima acolo. Nu m-ar deranja să fiu confundată 25 de ani din viaţa mea cu un personaj! Dar mi se pare că deocamdată nu… nu e cazul.

Articolul complet despre festivalul Anonimul îl găsiţi în numărul 117 al revistei igloo habitat&arhitectură, în suplimentul oogli.

Tag-uri:
Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0