Interviu cu Carlos Castanheira despre provocările proiectelor din China

Recunoscut și premiat pentru folosirea lemnului ca material central în numeroase proiecte inovatoare, Carlos Castanheira este unul dintre colaboratorii și prietenii apropiați ai lui Álvaro Siza, totodată curator al multora dintre expozițiile dedicate renumitului arhitect portughez. Relația lor profesională s-a intensificat în momentul în care Siza a început să proiecteze în Asia, Carlos Castanheira ocupându-se de coordonarea și urmărirea construcțiilor (ultimul proiect finalizat – China Design Museum of Bauhaus Collection – îl puteți vedea aici).

The Building on the Water, primul proiect pe care l-aţi finalizat în China împreună cu Álvaro Siza, este un spaţiu foarte poetic gândit pentru un context industrial. Cum a decurs această provocare?

Acest proiect a fost conceput pentru un client al nostru din Taiwan și reprezintă sediul administrativ al unei noi și foarte mari uzine chimice. Un institut local a realizat masterplanul pentru întregul complex și au prevăzut un lac întins care funcţionează de fapt ca un rezervor în caz de urgenţă. Apoi au așezat pe suprafaţa de apă un pătrat ce urma să primească birourile centrale ale uzinei. Aici am intervenit noi: am ţinut cont de acest masterplan și, după mai multe sesiuni de lucru cu clientul, am ajuns la concluzia că o clădire curbă ar fi cea mai bună opţiune. Am pregătit toate planurile necesare și o machetă detaliată, clientul a aprobat proiectul destul de repede, după care a urmat foarte multă muncă pentru a coordona toate cerinţele distincte ale locului. Pentru noi, a fost un proiect special în multe feluri, a fost prima dată când clădirea nu a avut pământ dedesubt și asta a complicat mult procesul de construcţie. Au fost multe provocări tehnice și a fost nevoie la un moment dat să apelăm la echipele de ingineri cu care lucrăm de obicei în Europa. A fost o experienţă deosebită, au fost multe momente distractive, dar și multe dureri de cap.

Pe lângă China, aveţi experienţa de a lucra ca arhitect și în Taiwan și Coreea de Sud. Care vi se par diferenţele principale între a construi în această zonă a Asiei și în Europa?

Diferenţele sunt la fel de mari precum distanţa între ele. Dar a face arhitectură este un act universal care trebuie adaptat fiecărui context. Să ne gândim la vacanţe, la excursii, dacă pleci din ţara ta așteptându-te să găsești aceleași lucruri ca acasă, mai bine nu mai pleci, stai liniștit în zona de confort. Asta nu este însă prea interesant.

Cum aţi reușit să gestionaţi distanţa, siturile, șantierele fiind așa de departe?

Distanţele sunt foarte mari într-adevăr, la fel și diferenţele de fus orar. Am privit proiectele ca pe o provocare, experienţe noi, cu o scară și o complexitate greu de găsit în Europa la momentul actual. Ca pentru toate proiectele din afara ţării, am lucrat cu o echipă locală de arhitecţi și ingineri în China care se numește LDI (Local Design Institut) și care completează toată activitatea din biroul nostru din Porto. La început, Álvaro Siza a călătorit împreună cu mine de două ori pe an pentru a se întâlni cu clientul și a supraveghea șantierul, însă acum încearcă să evite zborurile intercontinentale.

Sunt multe fotografii în care discutaţi și dezbateţi cu Álvaro Siza pe marginea machetelor și a planurilor. Ne puteţi povesti mai multe despre cum se desfășoară acest proces?

Întotdeauna începem procesul de proiectare cu o machetă a sitului. Apoi adăugăm planuri ale sitului, fotografii detaliate ale zonei, impresii directe din călătoriile mele și toate cerinţele programului și pe baza tuturor facem o primă propunere. În continuare lucrăm în pași mici, câteodată revenim asupra propunerilor, analizăm din nou, schimbăm dacă vedem că nu funcţionează prea bine. Este un proces dinamic, continuu, și ne place deschiderea aceasta, să putem aduce modificări până la final. Machetele sunt cea mai bună metodă pentru a discuta proiectul atât în ansamblu, cât și în detaliu, mai ales când lucrezi într-o echipă. Noi așa lucrăm de fiecare dată, fie că este vorba de un proiect mic sau de unul la scară mare.

Muzeul de Design este foarte diferit de primul proiect în China, este o clădire parte a Academiei Chineze de Artă (CAA), cu un important rol educaţional. Cum a luat naștere, cum a pornit ca volum și structură? Au existat influenţe directe venite din colecţia Bauhaus care urma să fie în centrul complexului?

A pornit cu o vizită amănunţită a sitului. Pentru noi, două lucruri sunt foarte importante: situl trebuie să fie interesant, dacă nu ne atrage, renunţăm; și trebuie să stabilim o relaţie de empatie cu clientul. În ceea ce privește colecţia Bauhaus, din păcate Şcoala de artă și design a decis să lucreze cu o altă echipă pentru a realiza layoutul expoziţiei permanente. Noi ne-am ocupat doar de expoziţia „Álvaro Siza – Dincolo de arhitectură” care a fost una temporară. Eu, personal, nu sunt încântat de rezultat. Este o situaţie destul de comună în China, departamentele fac planuri separate și nu comunică între ele, este păcat.

Acest an [2019] marchează un important moment aniversar pentru Mișcarea Bauhaus, care este relaţia dvs. cu estetica grupului?

Mișcarea Bauhaus reprezintă o fază extrem de importantă în istoria arhitecturii și a artei în general. Mă întreb cum ar fi fost dacă războiul nu i-ar fi schimbat radical traiectoria, cred că influenţa asupra modului nostru de a trăi ar fi fost și mai mare. Sau poate nu. Ca în cazul oricărui mit, a fost o plăcere să putem fi și noi implicaţi într-un anume fel, să devenim o mică parte din poveste.

Aţi vizitat muzeul după deschidere? Cum interacţionează studenţii și vizitatorii cu spaţiile, este o zonă animată a campusului?

Am participat la deschiderea oficială și apoi am mai fost acolo de două ori. M-a uimit! Unul dintre lucrurile cerute iniţial în program a fost o intrare/recepţie mare, foarte mare ca spaţiu, nouă ni s-a părut exagerată ca scară. A fost nevoie de multe negocieri pentru a ajunge la varianta construită, mai potrivită ca proporţii. Dar chiar și așa a rezultat un spaţiu mare, folosit însă de studenţi. Mi s-a părut interesant că oamenii, tinerii, folosesc clădirea cu respect. Cred că le place.

Pare că proiectele pe care le realizaţi în China/Asia devin din ce în ce mai mari ca scară, povestiţi-ne despre complexul pentru Muzeul Haishang. Există o dată stabilită pentru inaugurare?

Muzeul Haishang este un muzeu al colecţionarilor aflat în orașul Jiading, parte din Big Shanghai. Situl este foarte interesant și este într-o relaţie bună cu orașul vechi, cu o istorie lungă și cu un plan circular nemaipomenit (este înconjurat de apă și străbătut de două râuri). Pentru că este vorba de o clădire foarte mare am încercat ca volumul să nu aibă un impact puternic asupra sitului. Încă nu este stabilită o dată pentru inaugurare, acum așteptăm să înceapă șantierul, este în plan pentru jumătatea lunii mai. A pornit însă construcţia pentru alte două proiecte importante în China: Ningbo – Museum of Art Education și 5 Villas.

Ce valori v-aţi dori să transmită proiectele realizate în China?

Eu cred că suntem în primul rând arhitecţi care încearcă să atingă cât mai mult din cerinţele fiecărui program. Şi cred că ajungem la rezultate foarte bune în majoritatea cazurilor căci mulţi dintre clienţi ne solicită serviciile nu doar pentru un proiect. Pe de altă parte, sunt conștient că sunt destui și cei cărora nu le place ceea ce construim noi. Dar e în regulă, asta e lumea în care trăim! Este important că facem ceea ce facem cu multă plăcere, cu pasiune, este foarte multă muncă în fiecare proiect.

Interviu apărut în igloo 189 / apr-mai 2019
arhitectură_contemporană_din_China