Interviu cu Daniel McCoy: „Mai trebuie să facem un film despre măturat pantofi!”
După cum v-am promis în numărul din noiembrie al IGLOO, care e acum pe standuri, iată autograful lui Daniel McCoy, pe care i l-am cerut pe final de interviu:
Dl. McCoy, reprezentantul studioului de animaţie PIXAR la Anim’est 2012, a venit la Bucureşti să le vorbească românilor pasionaţi de domeniu, despre La Luna. Scurtul, prezentat în cinematografe laolaltă cu lungmetrajul Brave, este un must-see şi bineînţeles că micul meu carneţel se împestriţase din plin în pregătirea interviului. În după-amiaza cu pricina, se ţinea să nu explodeze de la atâtea întrebări – până la sfârşit, iată că multe au fost validate cu răspunsuri detaliate din partea domnului McCoy!
Care sarcină, dintre toate câte aţi îndeplinit pe platou în cariera dv., vă e mai aproape de suflet, pe care o realizaţi cu cea mai mare uşurinţă, şi de ce?
Simt că la Pixar disciplina mea de suflet e haşura. Pentru că am început lucrând cu software-ul de redare, unde are loc haşurarea de fapt. Şi am petrecut aici o bună bucată de vreme, haşurând la Geri’s Game, am fost supervizor de haşurare pe Ratatouille. Setarea culorilor şi a nuanţelor şi determinarea modului în care reacţionează la lumină – astea le fac din obişnuinţă. Mă interesează toate celelalte care deservesc povestea, dar aici, la haşură, e „acasă” pentru mine.
Ne puteţi da nişte informaţii de interior despre filmele la care lucraţi, continuările la Finding Nemo şi Monsters University?
Monsters University este un prequel de fapt, plasat înainte de Monsters Inc., pe când şi Sally şi Mike se întâlnesc, în facultate. Arată grozav, dar nu pot intra în detalii. Au scos un trailer, deci vă puteţi face o idee cât de cât. Va fi distractiv. http://www.youtube.com/watch?v=3vRbhvt89NM
Finding Nemo abia a fost lansat în dezvoltare, iar în industria filmelor „în dezvoltare” e traduce cu „nu promitem încă nimic”. Deci vom vedea, dar am multă încredere. Andrew Stanton e implicat [ca regizor şi co-scenarist], cel care a făcut primul Finding Nemo şi Wall-E, şi a scris scenariul pentru alte filme de-ale noastre.
Care este cel mai ciudat lucru pe care l-aţi văzut vreodată pe platou, de pildă un truc al animatorilor ca sa înţeleagă cum ar trebui să arate ceva în film, sau ca să intre în atmosfera filmului?
Îmi vin în minte acum două exemple, cel mai recent din La Luna: [personajele] trebuie să măture stelele, aşa că le-am dat animatorilor nişte mături şi, cum aveau nevoie de ceva să măture, ne-a venit ideea cu încălţările. Aşa că oamenii şi-au scos pantofii şi se făcuse o grămăjoară de pantofi, pe care o măturau prin atriumul clădirii noastre. A fost amuzant! Exemplul clasic e din Toy Story: soldăţeii verzi au mereu o bază, o bază micuţă de plastic, de care le sunt ataşate picioarele, şi întrebarea era „cum se vor deplasa?”. Aşa că au luat o placă şi au fixat de ea o pereche de teneşi, cu nişte cuie. Apoi încălţau teneşii, îi legau şi încercau să se mişte cu placa ataşată de tălpi. Dar mie-mi place măturatul pantofilor, mai trebuie să facem un film despre măturat pantofi, părerea mea!
Am o ultimă întrebare, că tot ne-am întors la scurtmetraj, despre bolboroseala personajelor din La Luna, care nu comunică prin cuvinte, dar cumva se fac înţelese prin tonalitate – cât de problematică a fost găsirea tonului respectiv?
Enrico avea idei foarte clare vizavi de bolboroseală – vroia să sune vag a italiană, că el e italian, dar să nu însemne nimic… Iniţial am început cu nişte bolboroseală improvizată, realizată de el şi de editorul Steve Bloom. Care suna bine, deci mulţi ne sfătuiau să o păstrăm. Dar am continuat să explorăm, chiar am nişte clipuri din diferitele stadii ale căutării, le voi arăta în prezentarea mea [de joi, 11 oct., la cinema Patria]. Au fost mai mulţi oameni chemaţi să înregistreze… Bob Peterson, regizorul lui The Good Dinosaur, cu un tip care e clovn în Cirque du Soleil, care face bolboroseală – a lor a fost bună, dar tot nu o simţeam potrivită. În cele din urmă am găsit distribuţia potrivită, oamenii potriviţi: chiar am simţit că vocile respective ieşeau din trupurile respective. Eram îngrijoraţi iniţial că atunci când bolboroseala era prea accentuată devenea deranjantă, dacă cearta lor era prea evidentă te scotea un pic din tandreţea filmului. Deci a fost greu de determinat câtă bolboroseală de ceartă să introducem, cât să nu scoată spectatorul din lumea La Luna, care era paşnică şi liniştită. A fost un proces lung, dar am fost foarte satisfăcuţi când am găsit oamenii potriviţi. Tony Fucile, un animator care a lucrat la câteva filme pentru Pixar, l-a jucat pe Papà – are o voce foarte joasă şi a fost la fix. Am realizat în cele din urmă că în rolul bătrânului trebuia să distribuim un actor cu adevărat bătran – aşa că l-am distribuit pe Phil Sheridan. Am ştiut că eram pe calea cea bună pentru că atunci când a intrat să facă sesiunea de înregistrare, prima lui întrebare a fost „Cu dinţi sau fără?” –
Serios? Şi a făcut-o fără dinţi?
Da, şi-a scos proteza! Şi asta l-a făcut să sune a om bătrân, a adus exact ce trebuia rolului!
Interviu realizat de Ioanina Pavel (raluka.ro)