Fabrica de Pensule din Cluj. #interviu
Interviu realizat de: Ioana Diaconu
Prezentăm mai jos unul dintre cele mai longevive spații de cultură găzduite de un scenariu industrial – Fabrica de Pensule din Cluj. În cifre, centrul cultural independent înseamnă o suprafață de 2000mp, 29 de spații de artă contemporană, 40 de artiști contemporani și ateliere de artiști, 5 galerii de artă contemporană, 10 organizații culturale și două săli de spectacol. Corina Burcea ne-a povestit pe îndelete despre procesul de reconversie al fabricii, provocări și planuri de viitor, precum și despre valorificarea patrimoniului industrial românesc.
În ce măsură ați inclus fostul caracter/specific al fabricii în conceptul actual?
Conversia Fabricii de Pensule din spațiu industrial în spațiu cultural nu s-a făcut neapărat cu o agendă în ceea ce privește arhitectura sau conceptul de organizare a spațiului – nevoile stringente de a avea un spațiu de lucru, generos ca suprafață, decent ca facilități, rezonabil ca preț fiind prioritățile începutului Fabricii. Tot ceea ce s-a realizat în Fabrica de Pensule în ceea ce privește conversia spațiului și păstrarea caracterului industrial s-a realizat astfel la nivelul a ceea ce ne dicta mai degrabă intuiția și un interes împărtășit pentru respectul față de istoria și contextul locului – chiar fără o agendă explicită, am acordat de la început o atenție asumată specificului spațiului, pe care era necesar să îl modificăm pentru a îndeplini condițiile minim necesare pentru a asigura facilități mai ales pentru acomodarea publicului, dar și muncii de zi cu zi a artiștilor și producătorilor culturali din Fabrica de Pensule dar căruia am dorit să îi păstrăm spiritul, caracterul specific. Ceea ce ne doream de la început este să intervenim cât se poate de puțin în spațiu, acest lucru însă nu a putut fi posibil până la capăt – clădirea avea de exemplu izolație proastă, care în condițiile bugetului disponibil a necesitat ‘sacrificarea’ unor elemente care sunt poate emblematice pentru un spațiu industrial, dar care nu puteau fi restaurate sau refolosite fără o investiție majoră (de exemplu ferestrele de profilit, care au trebuit înlocuite din rațiuni de consum de energie, etc.). În momentul în care ne-am permis să investim mai serios în conversia spațiului, am făcut-o acordând o atenție mai sporită tocmai acelor elemente care scot în evidență caracterul industrial al spațiului – stâlpii de beton, ușile din metal, etc. – încercând totodată ca intervențiile de amenajare a spațiului să fie în acord cu elementele industriale.
Care au fost provocările reconversiei?
Provocările cele mai mari sunt de ordin tehnic – cum poți păstra elementele specifice spațiului industrial dar în același timp să asiguri anumite facilități necesare specificului activității noastre – și toate acestea cu un buget redus, care poate este cea mai reală provocare. Idei, sugestii, soluții, recomandări nu ne-au lipsit – nici expertiza pentru a asigura o înțelegere a provocărilor spațiului și a posibilelor soluții de conversie – însă bugetul necesar pentru a le pune în practică a fost constant un impediment. Să păstrezi ferestrele de profilit dar să nu pierzi căldura în timpul iernii, să păstrezi organizarea spațiului dar să respecți normele necesare pentru fluxul publicului, ieșiri de urgență – acestea sunt provocări la care soluțiile nu erau tot timpul evidente.
Cum ați vedea o soluție coerentă pentru valorificarea patrimoniului industrial românesc?
Una dintre problemele majore cu privire la valorificarea patrimoniului industrial romanesc cred că este faptul că o mare parte din spațiile industriale din România sunt proprietate privată, față de care statul are un anumit control însă limitat. Nu știu dacă este o soluție foarte concretă, sau fezabilă, dar cred că statul trebuie să se implice mai mult în a re-dobândi unele spații industriale care pot deveni un capital incredibil de valorificare culturală și socială – sau măcar pentru a valorifica în acest sens spațiile pe care le are în proprietate. Potențialul imens al conversiei spațiilor industriale în spațiu cultural, spațiu locativ, centru comunitar este o opțiune ignorată de autorități, comparat de exemplu cu alternativa unor noi investiții, care de multe ori sunt mai costisitoare oricum și nu sunt gândite într-un mod coerent cu dezvoltarea urbană a orașelor sau a zonelor rurale, în aceeași măsură. Totodată, cred că legislația cu privire la patrimoniu trebuie actualizată în mod serios și să includă patrimoniul industrial printre priorități. Dacă problema proprietății spațiilor industriale nu poate să își găsească rezolvare imediată, cred că legislația și politicile concrete cu privire la patrimoniul industrial pot schimba puțin lucrurile și opri dispariția de pe hartă a multor spații urbane care pot fi valorificate în moduri mult mai creative decât ceea ce de multe ori este soluția preferată a investitorilor – demolarea.