Între vechi şi nou
Pe strada Ştirbei Vodă, într-o zonă a Bucureştiului ce surprinde prin diversitate arhitecturală, a apărut o nouă clădire. Nouă ca înfăţişare, veche ca structură. Pentru că în timp ce autorităţile par a prelungi la nesfârşit restaurarea unor certe valori ale arhitecturii bucureştene, iniţiative private reuşesc să ofere clădirilor vechi o existenţă nouă, integrată perfect în discursul controversat al oraşului contemporan.
Decizia companiei Litexco de a-şi amenaja un sediu în Bucureşti (în condiţiile în care Litexco este cunoscută pentru faptul că achiziţionează clădiri unice cu valoare arhitecturală sau istorică, situate în cele mai dinamice şi mai reprezentative arii economice ale oraşelor unde se află prezentă), l-a pus pe arhitectul Alexandru Beldiman, împreună cu echipa sa de la BBM Grup, în faţa unui proiect dificil şi complex: reamenajarea casei arhitectului Toma Dobrescu, construită la sfârşitul secolului XIX.
Perfect conştienţi de necesitatea unei evoluţii coerente a structurii urbane, arhitecţii au început prin a reface istoria locului. S-a încercat stabilirea unui dialog concludent între starea iniţială a sitului (în planul Bucureştiului din anul 1846 terenurile situate azi la numerele 104 şi 106 făceau parte dintr-o singură proprietate de două ori mai mare, înglobând şi parcelele situate la numerele 65 şi 67 din strada General Berthelot, paralelă cu strada Ştirbei Vodă) şi dorinţele noilor proprietari, conceperea unui spaţiu generos care, fără a transforma fundamental locul, să corespundă cerinţelor funcţionale ale unor birouri moderne.
În momentul în care compania elveţiană a preluat construcţia şi terenul ce o înconjura, locuinţa arhitectului T. Dobrescu se afla într-o stare foarte proastă de conservare. Compusă dintr-o casă cu parter supraînălţat şi cu o pivniţă construită sub o treime din casă – boltită într-o manieră interesantă – şi o serie de anexe din cărămidă şi chirpici, locuinţa a fost reintegrată în circuitul arhitectural activ al Bucureştiului, soluţia finală ţinând cont de o multitudine de date.
Restricţionaţi şi de statutul de „zonă protejată”, arhitecţii au păstrat caracterul iniţial al sitului şi regimul de înălţime. S-au impus însă câteva schimbări majore, mai ales după ce lucrările de decopertare au pus în evidenţă o stare de conservare mult mai proastă decât cea constatată la examinarea iniţială: au fost demolate două treimi din casa Dobrescu (partea fără pivniţe), iar treimea construită deasupra pivniţelor a fost restaurată; subsolurile au fost lărgite până la limita de sud a proprietăţii pentru a adăposti o sală de conferinţe pentru 80–100 de persoane; faţada sudică a fost construită paralel cu strada Ştirbei Vodă, rectificând în acest mod non-paralelismul provenit din schimbarea traseului străzii la începutul secolului XX. Astfel, munca de restaurare a casei, martoră a influenţei franceze asupra arhitecturii româneşti de la 1883, s-a împletit cu munca de reconstrucţie a volumului demolat, discursul astfel generat fiind unul uşor eclectic, cu nuanţe postmoderne.
Vechea casă, căreia i s-a oferit un nou profil stilistic şi la interior, este completată de o nouă clădire, de patru etaje, ce adăposteşte birourile unor firme importante. Din epoci diferite, pe cele două clădiri le uneşte armonia amenajării interioare: piatra, lemnul şi sticla au fost folosite astfel încât să pună în valoare fiecare detaliu spaţial şi de structură. Discursului texturilor i se adaugă cel al luminii, prezentă în nenumărate ipostaze, jocul umbrelor conferind spaţiului un aer surprinzător de modern.