Iuliu Iancu / Jules Janco: Restituirea unei moșteniri arhitecturale (partea a II-a)
Continuăm povestea mai puțin știută a arhitectului Iuliu Iancu / Jules Janco, fratele lui Marcel Iancu, așa cum reiese din arhivele fragmentare rămase, cercetate acum de nepoata sa, Amit Janco, în încercarea de a-i reda lui Iuliu Iancu locul în arhitectura interbelică românească, alături de Marcel Iancu, cu care a fondat la București, în anii ’20, un bine-cunoscut birou de arhitectură.
Luna trecută am publicat o primă parte, dedicată studiilor și începutului de carieră, în Franța, iar acum mergem mai departe, revenind în România, pe urmele câtorva dintre cele mai importante proiecte ale fraților Iancu, ilustrate prin imagini și documente de arhivă (dintre care unele inedite), precum și prin rememorările lui Iuliu însuși, în interviuri realizate de autoare în anii ‘80.
În curând, vom publica și ultimul segment (III) al acestei cercetări în curs de desfășurare, ce acoperă a doua parte a vieții lui Iuliu Iancu, după anii ’40, odată cu fuga în Israel și emigrarea în Canada, unde și-a continuat activitatea de arhitect.
Text: Amit Janco; Traducere: Anca Rotar; Foto: Fondurile Iuliu Iancu. Courtesy of Jewish Public Library Archives, Montreal (Donație Dan Janco și familia); Varianta în engleză: aici
România: întoarcerea acasă
În 1921, Iuliu Iancu/Jules Janco și-a dat demisia din postul deținut în nordul Franței și, după un răstimp petrecut în Germania, bucurându-se de alte priveliști, s-a întors la București. La sosire (care a coincis cu revenirea lui Marcel în România), Iuliu a trebuie să îndeplinească serviciul militar (spre deosebire de fratele său, care era deja căsătorit). Inițial promovat la gradul de locotenent, Iuliu a înaintat în gradul de ofițer cu un an înainte de a fi eliberat din armată. Încă din timpul stagiului militar, și apoi aproape două decenii, Iuliu a fost implicat în numeroase proiecte de arhitectură, în București și în țară.
La scurt timp după ce au revenit în România, cei doi frați au înființat împreună un birou de arhitectură, în cadrul căruia ofereau servicii diverse (amenajări de interior, construcții cu beton armat, proiectare de locuințe individuale, design de mobilier). Mai multe articole de birou le păstrează înscris parteneriatul: „Marcel și Iuliu Iancu, Arhitecți” – sugerând că cei doi lucrau în echipă.
Dar oare cum stăteau lucrurile? Cum își împărțeau sarcinile? Avea fiecare dintre ei o listă proprie de clienți? Diviziunea muncii între cei doi frați și detaliile colaborării lor rămân neclare până în ziua de azi. Cei care consideră că Marcel era întru totul responsabil de proiectare și design, în timp ce Iuliu ar fi jucat un rol secundar în cadrul fiecărui proiect, îl nedreptățesc pe acesta din urmă, necunoscându-i, probabil, activitatea și numeroasele proiecte de arhitectură realizate după plecarea din România, de-a lungul câtorva decenii.
Din fericire, o documentație parțială a proiectelor lui Iuliu a fost bine păstrată în Arhivele Naționale, în vechiul său dosar de la Corpul Arhitecților. Acesta conține și scrisori de recomandare ce dezvăluie amploarea activității sale – de la schițe de design la proiectare și supervizarea șantierelor. În ciuda aprecierilor primite în scris de la clienți timp de peste un deceniu, și a faptului că Iuliu îndeplinea toate cerințele necesare pentru a fi recunoscut pe deplin ca arhitect (inclusiv prin achitarea taxelor anuale), Corpul Arhitecților i-a acordat, în mod inexplicabil, titulatura inferioară de Conductor Autorizat („Conductor Desenator de Arhitectură Autorizat”) – ceea ce îi interzicea să își pună semnătura pe desene sau planuri de arhitectură.
În schimb, Marcel, care la rândul său a depus documentația aferentă, a fost onorat în 1934 cu distincția „Arhitecților Recunoscuți Fără Diplome” – titlu acordat arhitecților cu studii finalizate în străinătate și care, la întoarcerea (sau sosirea) în România, erau „recunoscuți” ca arhitecți cu drept de semnătură, chiar dacă nu reușiseră să treacă examenul de diplomă.
Acte, semnături, mistere
În absența unor informații precise, există mai multe teorii plauzibile care ar putea explica această derutantă diferență de statut între cei doi: cum ei înființaseră deja un birou la momentul depunerii dosarelor, e posibil ca politica Corpului Arhitecților (pe atunci recent înființat) să fi prevăzut ca doar o singură licență să fie acordată aceluiași birou. Sau, întrucât Marcel era deja un nume consacrat pe scena artistică și literară avangardistă, frații – sau tatăl lor – ar fi putut decide că reputația fratelui mai mare (și, implicit, valoarea semnăturii sale) ar putea atrage noi clienți importanți. Indiferent de motivele reale, e posibil ca, atât timp cât biroul fraților continua să rămână prosper în perioada boom-ului imobiliar din Bucureștiul interbelic, pentru Iuliu să nu fi contat prea mult a cui semnătură apărea pe planuri și pe acte.
Iată însă cum, un secol mai târziu, este practic imposibil să determinăm exact cine este autorul fiecărui proiect în parte – frații Iancu, ca echipă, sau doar unul dintre ei (și atunci care anume)?
Cert este că dosarul subțire cu scrisori păstrat în Arhivele Naționale ale României, cu titlul Iancu Iuliu, Conductor autorizat, nu pare să acopere toate lucrările sale realizate în țară. Dincolo de încercarea efectivă de a pune cap la cap fragmentele de dovezi fotografice și scrise pentru a identifica clădirile realizate de Iuliu, se întinde un întreg teritoriu de necunoscut și speculații.
Speculații ce mi-au prilejuit noi căutări, inclusiv o călătorie de documentare la ETH Zürich, unde au studiat Iuliu și Marcel. Cercetând foile matricole din arhivă ale celor doi frați, din 1919, am constatat că acestea fuseseră adnotate cu textul „Nicht bestanden Schlussdiplomprüf.”, scris cu cerneală roșie și însemnând că niciunul dintre frați nu a trecut examenul final, cel de diplomă. După o examinare mai atentă a notelor obținute la examen – Marcel a luat 3,89, iar Iuliu, 4,32 (un detaliu ce pare să-i fi scăpat istoricului avangardei Harry Seiwert), arhivistul nu a găsit vreo explicație obiectivă pentru care diploma și prestigiosul titlu de „Architect-ETH” nu i-au fost acordate lui Iuliu, care, de fapt, trecuse examenul (4 fiind nota de trecere din punctajul maxim de 6). În schimb, o presupunere ar fi că tranșarea rezultatului final ținea și de o anume marjă de interpretare din partea profesorilor pentru fiecare student în parte – ceea ce, în cazul lui Iuliu, s-a dovedit o decizie nefastă, cu repercusiuni asupra întregii cariere.
Revizitând câteva proiecte din București
E necesar să revizităm, să studiem și să corectăm reprezentările inexacte sau incomplete ale proiectelor din perioada interbelică realizate de Iuliu, fie de unul singur sau împreună cu fratele său. De pildă, în 1921, Herman i-a încredințat lui Iuliu sarcina de a proiecta o serie de clădiri pe terenul generos pe care îl deținea între Aleea Iancu și Strada Trinității. Amintirile lui Iuliu din acea perioadă (conform interviului pe care l-am înregistrat cu el în anii ’80) sugerează că e posibil ca Marcel să nu fi fost implicat:
„După un consiliu de familie, am hotărât cu toții, părinți și copii, să începem lucrul la terenul nostru, cu banii obținuți de tata din vânzarea casei. Marcel era ocupat atunci (lucra cu Rosintal), dar eu eram disponibil, așa că m-am apucat de elaborarea planurilor pentru clădirea ce urma să fie construită pe teren. Mai erau și două străzi de trasat, alături de planurile pentru 23 de duplexuri, fiecare cu subsol, parter (cu vestibul, toaletă, hol, cameră de zi, sufragerie și bucătărie) și etaj cu trei dormitoare și baie. Era mult de lucru, dar aveam timp și energie să mă ocup de toate astea.”
Apoi, în aceeași discuție, Iuliu a amintit de o altă casă (rămasă intactă până în ziua de azi), tot un proiect de familie:
„La puțin timp după asta, împreună cu Marcel, am primit prima noastră comandă. Tatăl cumnatului nostru, bătrânul (Bernard) Salzmann, avea o proprietate frumoasă pe care voia să o extindă și să o transforme. Era un proiect interesant, dar și o adevărată provocare, la care ne-am descurcat foarte bine.” Construită pe Strada Poetului (acum Ienăchiță Văcărescu), la numărul 20, în 1923, clădirea încă păstrează vizibile, sub acoperișul cu fronton revopsit într-o culoare aprinsă, inițialele proprietarului inițial, B. S., și anul construcției. O scrisoare semnată de arhitectul Rosintal din dosarul lui Marcel de la Corpul Arhitecților face referire la această casă, iar autorizația de construcție conține numele și semnăturile lui Rosintal și Marcel. Chiar și fără prezența lui Iuliu în documentele oficiale, pare evident că acest proiect este rezultatul colaborării dintre el și Marcel, pusă la cale de d-l Salzmann.
După povestea casei Salzmann, Iuliu a adus în discuție încă un proiect solicitat de o rudă: „Ceva mai târziu, unchiul Emil a vrut o casă nouă, iar noi ne-am bucurat enorm să o proiectăm. Mătușa Cecilia își dorea o locuință sofisticată și multe lucruri noi, așa că a fost cât se poate de încântată să primească sprijinul a doi tineri arhitecți.” Deși istoria îl înregistrează pe Marcel drept unic autor al proiectului din Str. Fetițelor, e limpede că și în acest caz e vorba de o implicare comună, ce trebuie marcată ca atare.
Printre scrisorile de recomandare păstrate în dosarul lui Iuliu de la Corpul Arhitecților se află și una semnată de H. O. Ettinger, proprietarul unui teren din Strada Doctor Herescu nr. 9. Nu e o întâmplare că în 1930 Ettinger l-a angajat pe Iuliu pentru a proiecta o casă pe acest teren. Fiica lui Ettinger, Cerni(ca), era logodită cu Leon (Lică) Packer, cumnatul lui Iuliu, iar casa urma să facă parte din zestre. Totuși, pe actele și desenele proiectului apar numele și semnătura arhitectului C. N. Simionescu, fără nicio urmă de Iuliu Iancu în documentul de autorizație de la Primărie.
De asemenea, cum rămâne cu clădirea de pe Strada Caimatei, care nu numai că a găzduit o vreme biroul fraților, dar este considerată și unul dintre proiectele moderniste de referință ale lui Marcel? Autorizația din 1931 poartă un singur nume și o singură semnătură, ale arhitectului V. V. Ștefănescu. Nici urmă de Marcel. Pe de altă parte, o scrisoare inclusă în dosarul lui Iuliu de la Corpul Arhitecților atestă că el (Iuliu) a executat planurile și construcția acestei clădiri. Marcel nu este menționat nici în această scrisoare. Deci cum s-a ajuns în cele din urmă ca numele său să fie asociat cu proiectul?
În dosarul lui Iuliu de la Corpul Arhitecților, o scrisoare semnată de d-l S. Stoicovici menționează că Iuliu și Marcel au fost angajați în 1932 să îi proiecteze și construiască o casă într-o zonă rezidențială prestigioasă încă de pe-atunci – Parcelarea Domeniilor. Atât exterioarele, cât și interioarele clădirii de pe Strada Constantin Sandu-Aldea prezintă multe dintre elementele specifice proiectelor moderniste ale fraților Iancu. Și aici, însă, paginile documentului de autorizație poartă numele și semnătura lui C. N. Simionescu. Totuși, apare și numele lui Marcel, dar într-un mod neobișnuit (și diferit de stilul de semnătură pe care l-a adoptat mai târziu). La vremea elaborării planurilor, e posibil ca Marcel, încă neautorizat de Corpul Arhitecților să semneze ca „arhitect recunoscut”, să fi primit permisiunea de a co-semna planurile astfel: Iancu Marcel Constructor autorizat. Și aici, din nou, în ciuda implicării sale, Iuliu rămâne absent.
Conform documentelor și fotografiilor de familie, printre proiectele bucureștene de referință ale lui Iuliu (realizate împreună cu Marcel, iar unele poate chiar pe cont propriu) se numără: clădirea Solly Gold (cu numele lui înscris pe o placă, alături de al lui Marcel), blocul Haimovici (cu inscripția M. I. Iancu – „I”-ul fiind inițiala lui Iuliu), clădirea Bazaltin, precum și casele lui Paul Iluță, Marcel Juster, Jacques Costin, Poldi Chapier și Florica Reich ș.a.
În căutarea proiectelor din provincie
Portofoliul biroului Iancu se extindea și în afara Bucureștiului, cuprinzând proiecte în Buzău, Sinaia și mai ales Predeal, acolo unde cei doi frați au proiectat și construit un sanatoriu, Institutul Climato-Terapeutic Bucegi. Sunt de asemenea multe alte clădiri și reședințe unifamiliale la care Iuliu a lucrat singur sau împreună cu fratele mai mic, George, care era inginer.
Amintirile lui Iuliu despre proiectele sale din Predeal dezvăluie o limpezime a viziunii și o vocație pentru detaliu:
„În 1926, un anume domn Einhorn (?) a venit la noi în birou și ne-a cerut să îi construim un bungalou în munți. Locul era în Predeal. Avea un teren de colț lângă șoseaua principală și își dorea ceva yotze min haklal (extraordinar). Pentru că eram la munte, și de jur împrejur era numai pădure, i-am propus să îi facem o casă în întregime din lemn. El a acceptat ideea și ne-am apucat de lucru. După cum știi, Marcel încă era cu Rosintal, iar George era liber să lucreze cu mine la planuri. Era o comandă bună și aveam convingerea că ne vom descurca. Era pentru prima dată când ne foloseam doar de bușteni ce urmau să fie tăiați chiar din pădurea învecinată și apoi asamblați astfel încât să compună unui bungalou reușit. I-am schițat, dacă țin bine minte, o zonă de intrare spațioasă și frumoasă, cu un hol central și vreo patru dormitoare, o sufragerie și o bucătărie în spate. Am tranșat problema cât ai zice pește, iar d-l Einhorn (?) a fost mulțumit, așa că acum trebuia să o și construim. Pentru că nu voia să lucreze cu alții. Deci a trebuit să îi construim casa. Marcel nu putea să ajungă pe șantier, dar eu da. Așa că am mers la Predeal și am stat acolo vreo două luni, ca să construiesc casa, care a ieșit bine, iar toată lumea a fost mulțumită…”
„Când au fost gata primele case pentru bancă, d-l Iohannovic (?), directorul băncii, a trebuit să ne plătească. Dar mi-a spus că pentru una dintre ele nu are bani, așa că m-a întrebat dacă nu vreau să iau eu casa și să îi plătesc pentru teren, și asta să fie totul. Ne-am înțeles să facem așa, iar casa mi-a rămas mie. Am terminat lucrul la casă cât de repede am putut, i-am pus mai târziu numele Vila Fănel și, uite-așa, asta a fost casa în care fiul meu, Fănel, și-a petrecut copilăria…”
„Între timp, a apărut alt client, un general, șeful Jandarmeriei Regale Române, generalul Dobrescu. M-a găsit chiar în timpul lucrului și m-a întrebat dacă aș vrea să îi construiesc și lui o casă. Locul era puțin mai sus în munți, nu departe. Și am acceptat. Mi-a zis apoi că nu are prea mulți bani, dar că poate să-mi asigure tot ce este necesar. Eu nu trebuia decât să îi spun de ce am nevoie, ca mână de lucru și materiale, iar el urma să se ocupe. Eram responsabil doar de coordonarea proiectului, de realizarea planurilor și de finalizarea casei. În urma discuției, și după ce am căzut de acord pentru o sumă, ne-am apucat de lucru și la casa asta…”
Iuliu mi-a arătat localizarea aproximativă a câtorva dintre casele pe care le-a construit în Predeal, pe o hartă schițată de mână chiar de el. Cel puțin două dintre aceste proprietăți au fost identificate (Vila Grigorescu și Vila Fănel), dintre care una nu mai păstrează aproape nimic din exteriorul original, dar interioarele reflectă (conform fotografiilor de mai jos) estetica pragmatică, elegantă, cu elemente curbate, a proiectelor fraților Iancu.
Ascunse la vedere
Ca și în cazul Predealului, identificarea proiectelor lui Iuliu din București rămâne un demers deschis, în curs de desfășurare, multe case fiind, cu siguranță, ascunse la vedere – asemenea celor descoperite recent în Domeniilor și Cotroceni. Diverse însemnări și alte indicii scrise (în principal adrese și nume) sugerează existența altor proiecte neidentificate: o casă construită pentru un avocat în Cotroceni, un bloc de apartamente (astăzi demolat) în apropiere de clădirea actuală a Teatrului Național, două proprietăți învecinate din Dorobanți dezvoltate pentru o rudă apropiată, și, posibil, alte proiecte realizate pentru familia Gold, pentru că, surprinzător, Solly și Iuliu erau rude, iar rudele se ajutau între ele.
Una dintre cele mai mari reușite profesionale ale lui Iuliu, de care era, în mod justificat, foarte mândru se leagă de planificarea și supervizarea proiectului Ștrandului Kiseleff – un proiect de anvergură, revoluționar, comandat de FSSR (Federația Societăților de Sport din România). Acesta a fost, la vremea respectivă, cel mai mare complex cu plajă urbană, bazin (din beton), terenuri de sport și cazare din Europa interbelică – o inițiativă inovatoare care îmbina sportul cu relaxarea, posibil inspirată de entuziasmul lui Iuliu pentru stațiunea Paris-Plage pe care a vizitat-o în timpul șederii sale de doi ani din Franța. În mai puțin de o lună, 3 000 de muncitori au transformat solul într-un bazin de dimensiuni și de o grandoare neegalate. Monumentalul complex a fost inaugurat pe 7 iulie 1929, în prezența Regelui Carol al II-lea al României. [Arhiva Națională de Filme a României deține un valoros film mut din 1929 despre construcția ștrandului pe care l-am descoperit acum două decenii și l-am încărcat pe YouTube.]
Conform unei scrisori din dosarul lui Iuliu de la Corpul Arhitecților, el a jucat un rol major în realizarea planurilor de arhitectură (împreună cu fratele său) și a supervizat lucrările de construcție, desfășurate în ritm alert în vara lui 1929. Și totuși, în ciuda grandorii acestui ambițios proiect, în care erau profund implicați mulți dintre membrii familiei sale, numele lui Iuliu lipsește din documentul de autorizație, ca și al lui Marcel.
O serie de documente descoperite recent scot la iveală mai multe verigi lipsă, alături de detalii despre rețeaua profesională și personală a lui Iuliu, precum și, cel puțin, un proiect început și abandonat. Printre documentele găsite este o declarație din 1965, semnată de prietenul și partenerul său de afaceri N. Kretzulesco Caracciolo, unde d-l Kretzulesco face referire la o serie de proiecte de arhitectură coordonate de Iuliu, dintre care pe unele le-a și vizitat: „clădiri de pe str. Golescu, str. Stelea, str. Biserica Amzei și str. Armenească”.
Mai departe, vorbind despre o reconstrucție a clădirii Fundației Kretzulesco de pe Calea Victoriei, planificată pentru 1938, al cărei proiect i-a fost comandat inițial lui Iuliu, d-l Kretzulescu scrie:
„Însă a început persecuția evreilor și planurile făcute de el pentru Fundația strămoșilor mei au fost refuzate de Primărie, sub pretextul că noua construcție ar fi dominat Palatul Regal. A trebuit să renunț la serviciile sale și să îi angajez pe prof. arh. Duiliu Marcu și pe (G. M.) Cantacuzino pentru a reuși să construiesc clădirea între 1939 și 1940. Ceea ce i-a pricinuit lui J. Janco, rămas fără slujbă, o pierdere de peste 12 000 de dolari numai din acest proiect.” (traducere din franceză)
Nu era nici prima, nici ultima dată când Iuliu avea să fie ținta atacurilor antisemite în țara sa natală.
