Iuliu Iancu / Jules Janco: Restituirea unei moșteniri arhitecturale (partea a III-a)
Iată-ne ajunși și la ultima parte a articolului lui Amit Janco care documentează parcursul mai puțin știut al arhitectului Iuliu Iancu / Jules Janco, bunicul ei și fratele lui Marcel Iancu. Segmentul acesta de text cuprinde momente și proiecte din a doua parte a vieții lui Iuliu Iancu, odată cu fuga în Israel și mai apoi cu emigrarea în Canada, unde și-a continuat cariera de arhitect.
Prima parte a documentat perioada studiilor la Zürich și începuturile carierei, în Franța. Iar partea a II-a, cea mai amplă și mai densă, ilustrează proiecte realizate în România interbelică, singur sau alături de Marcel Iancu.
Text: Amit Iancu; Traducere: Anca Rotar; Foto: Fondurile Iuliu Iancu. Courtesy of Jewish Public Library Archives, Montreal (Donație Dan Janco și familia); Varianta în engleză: aici
Palestina: Un refugiu din calea persecuției
Iuliu a emigrat din București în Palestina în 1939, revenind însă în anul următor, când reglementările Mandatului Britanic deveniseră prea apăsătoare pentru el. Pe de altă parte, nici contextul politic din România, cu limitarea drepturilor civile pentru membrii comunității evreiești, nu s-a dovedit mai prielnic la întoarcerea în țară împreună cu soția și fiul.
Spre sfârșitul anului 1940, Iuliu a supraviețuit după ce a fost brutal bătut și închis de un grup de legionari ai Gărzii de Fier. Totodată, perspectivele sale profesionale erau în declin. Cu numai câteva zile înainte de pogromul de la București de la sfârșitul lui ianuarie 1941, Iuliu a fugit din țară împreună cu soția și fiul. Cei trei au călătorit pe uscat și pe mare, prin Turcia și Siria, reîntorcându-se în Palestina, unde s-au stabilit în orășelul Herzliya.
La scurt timp Iuliu a găsit de lucru în orașul de coastă Jaffa, în cadrul corpului de ingineri al armatei. În perioada petrecută acolo, s-a ocupat de reconfigurarea barăcilor militare din Gaza și a construit un complex nou de barăci în avanpostul sudic Eilat.
După declararea independenței Israelului în 1948, o tabără militară britanică abandonată de la periferia Tel Aviv-ului a fost transformată, sub conducerea Chirurgului General Dr. Chaim Sheba (Forțele de Apărare Israeliene), într-un spital militar, cunoscut ca Tel Hashomer (în prezent renumitul Spital Sheba). În contextul acestei operațiuni, și datorită experienței sale crescânde în proiectare și coordonare de proiecte, Iuliu a fost numit arhitect-șef al Spitalului Militar nr. 5.
Pentru o vreme, Iuliu și Marcel și-au unit forțele cu un arhitect local, înființând Pearlson & Ianco Bros. Contractors & Architects (e posibil ca firma Pearlson să fi fost la origine inițiativa unui supraviețuitor al Holocaustului). Tot în această perioadă, se poate ca Iuliu și Marcel să fi înscris un proiect în competiția pentru construcția unui complex de băi în zona izvoarelor termale Tiberias, însă nu au câștigat.
Deși încă nu avem o listă completă a lucrărilor lui Iuliu din Israel, unul dintre proiectele sale inovatoare (posibil realizat în colaborare cu Marcel), care a rezistat până în ziua de azi, este o locuință particulară din orașul Herzliya Pituach, de la malul mării – locuință ce i-a aparținut odată Consulului General al Marii Britanii. Categoric diferită ca stil față de clădirile sale moderniste din România, această locuință arată, prin contururile și arhitectura sa interioară, adaptarea lui Iuliu la o nouă țară, un nou climat, la noi materiale și texturi.
Montréal: Încă un început
La începutul anului 1953, Iuliu și mica sa familie erau din nou pe drum. După obținerea unui loc de muncă în Canada, pentru ca fiul său să poată studia arhitectura și ingineria la o universitate de renume, Iuliu, soția sa, Mizzi, și Dan au părăsit Israelul pentru Marea Britanie. În luna mai, au pornit cu vaporul din Southampton și au ajuns în Quebec City, stabilindu-se apoi în Montréal – unde Iuliu și-a petrecut ultimii 30 de ani din viață.
În iulie 1958, fluent în două limbi, bine integrat în viața din Canada, și activ în cariera și călătoriile sale, Iuliu a devenit cetățean canadian.
În Montréal, a reușit, din nou, să-și revitalizeze cariera. Totuși, neavând acreditările necesare în Canada, nu avea dreptul de a-și pune semnătura pe planuri. Chiar și așa, ca arhitect senior în cadrul prestigiosului birou Greenspoon, Freedlander and Dunne, se bucura de apreciere prin soluțiile și abordările sale inedite, marcate de amprenta modernistă europeană.
În timpul acestei faze a carierei sale, Iuliu a planificat și supervizat o serie de extinderi și modificări aduse unor sinagogi (Shaar Hashomayim, Temple Emanuel, Chevra Kadisha). Într-o scrisoare a unuia dintre directorii firmei, acesta spune despre Iuliu: „a colaborat cu noi la proiecte de tot felul, în special clădiri mari de apartamente sau de birouri, multe magazine, modificări etc.” Și a fost „implicat în proiectarea și execuția unei clădiri mari cu funcțiunea de spital și cămin pentru bătrâni, cu o capacitate de 300 de paturi” (aceasta fiind Maimonides Geriatric Centre).
Iuliu a proiectat și construit numeroase locuințe în suburbiile orașului, precum și câteva cabane de vacanță în pădurile din munții situați la nord de Montréal, într-un peisaj care poate că i-a amintit de Predeal. De asemenea, a realizat planurile pentru o serie de clădiri proiectate pentru Bell Canada (compania națională de telefonie), construite în centrul Montréalului, precum și pentru o clădire înaltă de birouri, în cadrul căreia a supervizat și amenajarea interioară și s-a ocupat de managementul închirierii spațiilor. Azi această clădire găzduiește Consulatul României din Montréal.
Un proiect cu adevărat special
Deși avea în spate o experiență vastă și diversă în proiectare și era deja un arhitect matur, cred că în Canada, chiar în ultima etapă a vieții sale, a avut parte Jules Janco / Iuliu Iancu – bunicul meu – de cea mai mare realizare profesională.
S-a întâmplat la începutul anilor 1970. Pe măsură ce familia fiului său s-a mărit, visul unei locuințe individuale cu mai multe niveluri a început să se apropie de realitate. Împreună cu fiul său, Iuliu a schițat mai multe variante de proiect, a realizat planuri și secțiuni, a conceput interioare și elemente de decor, imaginându-și și cele mai mici detalii. În livingul duplex-ului de la etajul doi al familiei, tatăl și fiul au petrecut nenumărate ore aplecați peste zeci de schițe, texturi, plăci, clanțe, robinete, tipuri de șeminee, mostre de tapet, vopsea și mochetă, garnituri pentru ferestre, și multe altele.
Sigur că Iuliu a preluat „conducerea”, însă proiectul a fost o „afacere de familie”; fiecare dintre noi inspecta cu atenție ultimele planuri, oferind sugestii, modificări, păreri. „Prea multe păreri”, spunea Iuliu. În general, colaborarea noastră multi-generațională îl încânta și îi oferea un sentiment de mândrie. Dar, într-o zi, după un potop nesfârșit de cereri de modificări, și-a implorat fiul să îl concedieze. Desigur, așa ceva nu s-a întâmplat. În schimb, cu răbdarea unui patriarh iubitor, Iuliu a rezistat exemplar răzgândirilor și capriciilor noastre și a supravegheat fiecare detaliu al procesului de construcție până în ziua când ne-am mutat în noua casă, în vara lui 1975.
În multe privințe, casa cu trei niveluri era o minune arhitecturală și inginerească, în care tatăl și fiul au integraseră elemente industriale, forme geometrice și soluții pragmatice, oferind o interpretare cu totul nouă a modernismului, definită în mare parte de pasiunea de o viață a lui Iuliu pentru frumusețe, stil și design de calitate. Grinzi de oțel. Plafoane înalte. Un living „scufundat”. Bideuri. Saună uscată. Dulapuri din lemn de cedru. Mobilier încorporat. O grădină interioară. O fereastră semi-circulară într-una din băile de la al doilea etaj, oferind o perspectivă panoramică neîntreruptă asupra exteriorului (element conceput pentru prima dată de Iuliu și Marcel în București). Și, în bucătărie, o vitrină de sticlă acoperind un întreg perete, creată special pentru expunerea colecției de recipiente pentru sare și piper a părinților mei. Și în ziua de azi, în semn de recunoaștere față de moștenirea artistică a fratelui său, ușa principală a casei, constând într-o singură bucată de lemn sufocat, păstrează – chiar și prin noi proprietari – un basorelief abstract desenat de Marcel.
Nici după ce a trecut de vârsta pensionării Iuliu nu și-a pierdut flerul sau dorința de muncă. Petrecea mult timp în biroul fiului său, amândoi aplecați peste planuri. Era onorat să i se ceară sfatul, sau să ajute la supervizarea proiectelor de construcție și renovare. În ultimii ani de viață, a continuat să lucreze în clădirea de birouri din centrul Montréalului, ale cărei interioare le amenajase cu câteva decenii în urmă, verificând planuri, specificații tehnice sau alte detalii. În munca sa, ca și în viață, a vrut mereu să ducă lucrurile la bun sfârșit.
Ticu
Pentru artiștii DADA din Zürich, pentru prietenii și colegii din România, el a fost Iuliu Iancu. Pentru militarii și dezvoltatorii din Israel, a fost d-l Yanko. Pentru constructorii și inginerii din Montréal, a fost d-l Jules Janco. Dar pentru mine și cele două surori ale mele, a fost cu totul altcineva – a fost Ticu al nostru. Și Ticu, pe care îl iubeam nespus, a fost singurul bunic pe care l-am cunoscut.
În data de 14 februarie 1985, Jules Janco – modestul, dar extraordinar de talentatul și abilul nostru Ticu – a încetat din viață, la Montréal.
40 de ani mai târziu, povestea și cercetările de arhivă continuă, în încercarea de a alcătui un profil cuprinzător al arhitectului Iuliu Iancu / Jules Janco și de a reconstitui, pe cât posibil, portofoliul proiectelor sale din trei țări (România, Israel, Canada).
