fbpx

Jean Nouvel

„Oricare ar fi forma viitoare a civilizaţiei noastre, va exista întotdeauna loc pentru arhitectură, va exista întotdeauna o strategie particulară a locuirii, un teritoriu de apărat. Chiar dacă plecăm de la ipoteza dispariţiei oraşului, în sensul în care nu va mai fi prezent fizic – ca teritoriu – ceea ce nu s-ar preta la o viziune urbană a arhitecturii –, vor exista totuşi mereu acte arhitecturale care se vor afla în relaţie cu aceste noi date şi care vor fi surse de plăcere.”

Text: Viorica Buică
Foto: © Roland Halbe, Philippe Ruault, Studio Jean Nouvel

Din momentul în care şi-a deschis propriul studio de arhitectură, în 1975, Jean Nouvel a făcut tot posibilul pentru a-şi crea un limbaj pregnant individualizat, delimitându-se atât de stilistica modernismului, cât şi de cea a postmodernismului. Cu mintea eliberată de orice idee preconcepută, chiar dacă a împrumutat elemente formale tradiţionale, Nouvel a reuşit să proiecteze clădiri care şochează vizual, care trec peste constrângerile obişnuite ale arhitecturii. Deşi acordă o importanţă capitală contextului, considerat a genera fiecare proiect, se poate observa un soi de continuum stilistic şi de la un proiect la altul, principiile recurente fiind transparenţa, umbra şi lumina.

Dacă există un cuvânt-cheie care să-l individualizeze pe Jean Nouvel printre arhitecţii de „top 10” (chiar dacă arhitectul francez nu şi-a dezvoltat sisteme teoretice proprii precum Rem Koolhaas sau Herzog&De Meuron), atunci acesta este „imagine”. Magia seducătoare a imaginii de arhitectură este o veritabilă constantă în discursul lui Nouvel. Deşi este considerat un „iconoclast”, în realitate, arhitectul Nouvel nu distruge niciun icon, ba din contră este un continuu producător de imagini. Dar ce soluţie mai subtilă de a distruge imaginea decât aceea de a o „epuiza” de sens, printr-o substituţie infinită?

În viziunea lui Nouvel, realul, arhitectura, sunt adesea privite ca un semn sau ca o imagine, ba chiar ca o extensie a virtualului. O demonstrează din plin cele mai recente proiecte ale sale. Hotelul Soho, realizat la New York în 2001, la intersecţia dintre Mercer Street şi Broadway, este poate cel mai bun exemplu pentru a ilustra ideea de „imagine locuită”.Clădirea a fost concepută în jurul problematicii camerei, a intimităţii sale care nu trebuia însă să afecteze posibilitatea de a admira priveliştea superbă pe care o oferă poziţionarea clădirii în oraş. Graţie folosirii extrem de inspirate a sticlei, fiecare cameră este în acelaşi timp opacă şi translucidă. Arhitectul însuşi mărturisea: „Clădirea se schimbă: de la un obiect masiv, cu contururi ferme, tinde să se dematerializeze. Frontierele între exterior şi interior se estompează (…). Osatura oferă cadre unde pot fi inserate afişe publicitare de mari dimensiuni. Sper să se realizeze însă ceva mai mult decât o simplă expunere publicitară, prin integrarea clienţilor în imagini. Spre exemplu, aceştia se vor amesteca printre manechinele folosite de Calvin Klein!”

Jean Nouvel îşi construieşte fiecare proiect plecând de la un concept pe care îl întoarce pe toate feţele, pentru ca, în final, să-l simplifice şi să-l condenseze într-o imagine. Referinţele la ideea originară se traduc în elemente ce fac apel la procesele clasice ale analogiei, metaforei sau metonimiei: peretele de „moucharabieh” mecanice ale Institutului Lumii Arabe din Paris (cea mai evidentă dintre numeroasele aluzii pe care clădirea le face la arhitectura orientală), construcţiile portului din La Corogne (care amintesc de nişte containere), muzeul Guggenheim din Tokio (al cărui corp, acoperit cu cireşi care înfloresc, trimite la pasiunea japonezilor pentru natură), antracitul negru al Palatului Justiţiei din Nantes etc. De fiecare dată, Nouvel se agaţă de o imagine şi o împinge până la ultima frontieră. Acest tip de literalitate îl împiedică însă pe „cititor” să mai vadă sensul acolo unde l-a văzut arhitectul: când totul este spus, nu mai rămâne nimic de imaginat.

Pentru Nouvel „arhitectura este o pietrificare a unui moment de cultură”, clădirea propriu-zisă nu e decât o reproducere a unei imagini, redarea ei fidelă în spaţiu. Este însă trecută sub tăcere „producerea” acestui spaţiu: contextul economic, aproprierea sa, munca pe care o necesită folosirea lui. Arhitectura marca Jean Nouvel poate fi astfel pusă sub semnul unei „estetici a miracolului”, a unui inefabil ce redă spaţiului condiţia sa metafizică.

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0