Joaca de-a arhitectura

IGC_008_IMG_7848-Pano_vladpatru

Când mi s-a cerut să scriu articolul pentru proiectul ăsta, m-am gândit, desigur, la o descriere cât mai cuprinzătoare a intențiilor și rezultatelor (care rareori se suprapun sută la sută), ca să înțeleagă lumea ce și cum. Apoi mi-am amintit că în perioada de început a proiectării mi s-au confirmat bănuieli care îmi dădeau târcoale de mult. Și m-am decis să scriu despre ele mai degrabă decât despre culori și volume, spații și interacțiuni imaginate. Nu prea știu cum să încep însă, așa că am să o iau mai pe departe…

În interiorul unei profesii, oricare ar fi ea, ești inevitabil prizonierul universului său specific. Ca profesionist, nu ai cum să nu fi condus de constrângerile și de modul particular de acțiune al meseriei tale. Pe scurt, fiecare profesie adaugă ființei încă un set de limitări, pe lângă cele primite oricum din construcție. Practica unei meserii este de fapt povestea unei adaptări la limite și cei mai buni sunt de multe ori cei care reușesc să interiorizeze cel mai bine setul de limite specifice. Arhitectura nu face excepție, indiferent de universalismul clamat. Cu siguranță hotarele sale sunt un pic mai depărtate și teritoriile ceva mai ample decât ale, să spunem, comerțului cu cereale, ceasornicăriei sau fabricării țigărilor. Iar dacă spectrul ideilor subîntinse e mai larg, densitatea nu e neapărat mai mare. Căci, se știe, întinderea poate crea dispersie și acționa uneori împotriva acumulărilor. În sfârșit…

Fiecare arhitect își are, probabil, propriul mod de a-și organiza procesele de lucru, creative și tehnice deopotrivă, dar, în mare, lucrurile n-au cum să nu semene destul de tare. Succesiunea operațiunilor, pentru a nu bate câmpii în mod ireparabil, trebuie să se desfășoare cam în aceeași ordine pentru toată lumea. Asumare date – concept – ilustrare (într-o formă inteligibilă pentru terți), urmate de tehnicalitățile și compromisurile necesare unei plauzibile cooperări cu celelalte meserii inevitabile în procesul transformării ideilor în materie construită. Ce ne interesează pe noi aici este însă numai prima parte, cea dinainte de etapa colaboraționismului – când lucrurile devin atât de măsurabile și concrete că te apucă plictiseala. Glumesc, desigur. Sau poate nu? Ajunși aici, am să încerc să încep să mă refer și la proiectul despre care trebuia, cică, să scriu.

Aveam de făcut niște blocuri, parte a unui ansamblu mai mare, deja început, aflat într-o fază oarecare a execuției, în plin șantier. Ni s-au dat, deci, o serie de constrângeri și cerințe foarte clare pe care să le transformăm în locuințe pentru oameni: teren, coeficienți urbanistici, număr de apartamente cu suprafețe maxime specifice, număr de mașini etc. Nu știu exact ce înseamnă etc., dar mi s-a părut că nu pot încheia fraza cu un simplu „mașini”. Limitele sunt stabilite destul de clar, nu ne rămâne decât să colonizăm teritoriul definit cu propriile noastre libertăți și plăsmuiri. Ceea ce, ați ghicit, ne-am și apucat să facem, cu bucuria și elanul primilor coloniști. În plin proces de desțelenire și nivelare a parcelei noastre conceptuale, m-a cuprins la un moment dat o senzație ciudată. Cam ca atunci când îți trece prin minte umbra unui gând pe care nu apuci să-l prinzi pentru a-l fixa, dar rămâi cu o vagă certitudine că ai fost foarte aproape de a înțelege ceva important. Cunoscând gustul fad al ratării unor astfel de momente de grație, am rămas agățat de senzația avută, dându-i târcoale în căutarea unei bucăți de înțelegere.

Mai concret vorbind, ce se întâmpla era că ne tot jucam cu volume și forme, încercând să răspundem tuturor cerințelor impuse – de temă, de client, de propriile noastre convingeri – și ne rezultau alcătuiri a căror valoare scădea și se relativiza odată cu creșterea numărului lor. Trasee creative diferite duceau, previzibil, la rezultate diferite. Era clar că finalul, oricare ar fi fost el, nu ar fi fost decât una dintre miile de variante posibile, cu siguranță mai bună decât unele depășite și mai proastă decât altele neprospectate. Probabil aleasă aleatoriu, în baza unor criterii exterioare procesului de creație, de tip: instrumentar la îndemână, dată limită, dispoziție personală a decidenților (noi și ei deopotrivă), prejudecăți și alcătuiri culturale diverse. Care era, deci, capătul drumului? Evident, să aduci pe lume încă ceva despre care știi că putea fi și mai bun, dar și mai prost. Nu chiar entuziasmant, aș zice…

Prin urmare, temeiul profund al acțiunii nostre (și al oricărei acțiuni de felul ăsta) nu era de căutat în finalitatea procesului, ci mai degrabă în esența sa. Dacă rezultatul, mereu, depinde și de o serie de factori bizari, aproape neserioși, care o fi sensul oricărei întreprinderi? Scotocind deci după esența proceselor, nu am reușit să găsesc însă nimic altceva care să o explice decât joaca. O joacă serioasă, o joacă cu rezultate determinante pentru mulți, dar totuși joacă. Mirat, am căutat să văd dacă nu am luat-o razna, și am descoperit că am apucat pe un drum pe care au mai mers mulți alții înaintea mea. Și nu fraieri, ci oameni mari, cum se zice la noi la țară.

Cu formula asta la purtător, lucrurile păreau oricum să capete o cu totul altă limpezime. Imaginile se suprapuneau minunat. Începeam să înțeleg. Arhitectul aplecat asupra planșetei/ tastaturii sale, combinând forme și investindu-le cu sens și valoare, este asemănător până la identificare cu copilul care își clădește castelele sau mașinăriile propriilor jocuri. Câțiva ani și abilități în plus, ceva mai multe cuvinte în jurul jucăriilor, dar nimic diferit în esență.

IGC_005_IMG_7929-Edit_vladpatru

Având în minte aceste imagini și confirmarea că nu sunt singurul care vede jocul ca ultima explicație plauzibilă către care te duce orice încercare de înțelegere a lumii, mi-am spus că treaba trebuie neapărat asumată. Ipocrizia învestirii propriilor acțiuni cu sensuri mărețe și învelirea lor în cuvinte pompoase trebuia eliminată! Am decis atunci mutarea proceselor conceptuale către o explicită joacă cu cuburi colorate, a căror copilărească manipulare și așezare ne-a oferit de fapt formele și volumetriile construcțiilor pe care timpul urma să le umple cu oameni. Compoziția finală era mai frumoasă decât altele prin care am trecut? Cu siguranță! Vor fi fost și altele, mai bune, la care nu am ajuns? Desigur! Noi am fost însă mulțumiți la un moment dat și ne-am oprit din joaca asta, pentru a trece la cealaltă, mai puțin veselă, a transcrierii libertății și bucuriei combinatorii în formulele consacrate ale jargonului specific oamenilor mari: desene, planuri, cifre.

Inevitabil, din pricina limitărilor materiei și tehnologiei, pe parcurs au apărut diverse adaptări, culorile s-au estompat, dar cuburile s-au umplut până la urmă cu oameni, care cu siguranță fac și ei, în interiorul jocului nostru, același lucru: se joacă luându-se în serios.

***

Proiect: IMMO LODGIA; Regim de înălțime: D+P+8E; Adresă: Str. Turnului nr. 5, Brașov, jud. Brașov; Suprafața construită desfășurată: 27 500 mp; Arhitectură: igloo architecture, arh. Bruno Andreșoiu, arh. Adrian Ciocăzanu, arh. Constantin Chiuaru, arh. Cosmin Dumitrescu, arh. Andrei Creangă, arh. Cristina Nicolaescu, arh. Silviu Ciulei; Structură: TGAPROIECT CONS, ing. Adrian Cazacu, ing. Teofil Gălățanu; Instalații sanitare & termice: Brial Engineering, ing. Alexandru Briceag, ing. Marius Cristian; Instalații electrice: Future Electric Energy Project, ing. Alexandru Manolache; Instalații gaze: Mentor Instal, ing. Mihai Moiș; Sistematizare: Exertus IT, ing. Alexandru Manghiuc; Finalizat: 2019

Proiect prezentat în igloo #196_iunie-iulie 2020

Igloo 196_Arhitectura Verde