Jurnal estival despre litoral, migrație și alți demoni

N-am reușit niciodată să țin un jurnal. Nici nu mi-am propus serios și nici n-am avut vreodată tenacitatea, consecvența sau măcar caietul și stiloul potrivite unui asemenea demers. Mi s-a mai întâmplat însă, din când în când, să-mi notez lucruri pe lângă care am trecut și mi s-au părut suficient de importante pentru a fi reținute. Așa se face că vara asta, silit de împrejurări să bântui puțin litoralul românesc, lucru evitat cu profilactică grijă ani la rând, am ajuns să-mi notez în moleskine-ul minții câteva impresii. Prima oară s-a întâmplat cu vreo două luni în urmă, la început de sezon, ca să zic așa, când, desantat la Vama Veche de nunta unui prieten, am cedat maso-morbidei pulsiuni de a da o tură prin stațiunile care izolează Marea Neagră de restul habitatului românesc. Apoi, la începutul lui august, în chiar inima sezonului estival, din nou silit de împrejurări, am aterizat, pentru un weekend, în chiar ochiul furtunii. Da, ați ghicit, stimați telespectatori, e vorba de perla stațiunilor românești, Mamaia. Pentru a respecta cât de cât adevărul istoric și jurnalistic (adică de jurnal și nu de ziarist) și a explica parte din considerațiile care vor urma, ar trebui să menționez că între cele două episoade românești s-a strecurat și unul, familial, de grup și burghez într-o insulă grecească.

Capitolul 1. Impresii în fugă

Vama veche, weekend oarecare, pe la jumătatea lui iunie. Nu foarte aglomerat, căci copiii mai aveau încă de suferit prin școli și componenta turistică de familie era slab reprezentată. După o seară de vineri dedicată libațiilor și pastramei, sâmbătă nu chiar dimineață, în așteptarea nunții propriu-zise, am purces la o scurtă inspecție a părții de sud a litoralului. Nu mai făcusem de mult asta, dar purtam încă sechelele ultimei vizite, așa că, pentru a supraviețui, ne-am înarmat cu ce aveam mai bun la îndemână, respectiv umorul. Și bine am făcut, că altfel am fi cheltuit tot darul nunții și ceva în plus pe medicația ulterioară.

În mare, lucrurile nu s-au schimbat semnificativ în ultimii ani. Probabil criza economică și anchetele DNA-ului au înghețat ușor lucrurile la stadiul anilor 2008-2009, noutățile vizând mai degrabă micile încropeli – terase, restaurante, chioșcuri și buticuri. Eu aș mai adăuga la cauzele relativei stagnări și defectele propriei creșteri, adică lipsa de măsură, de logică și de gust a dezvoltărilor turistice petrecute până în criză, care a condamnat stațiunile sudului la un public și un nivel ce nu mai permite o creștere normală. E foarte posibil să greșesc însă, căci infinite sunt posibilitățile mitocanului de a găsi breșe pentru a înrăutăți ceea ce părea a fi în ultimul stadiu de degradare. De departe cea mai sinistră aglomerare rămâne Costineștiul, unde probabil a fost mai mult teren liber pentru manifestarea instinctelor constructivești ale romånului. Sincer, chiar merită vizitat. Eu nu am văzut nicăieri ceva atât de uråt. Este aproape de domeniul fantasticului felul în care oamenii au reușit să porcească orice centimetru pătrat de spațiu natural, acoperindu-l cu construcții și amenajări care sfidează orice epitet. Pare o rezervație a ororilor, un fel de curte a miracolelor ieșită la malul mării. Voir Costinești et apres mourrir, căci nimic nu-l poate concura. Aviz amatorilor (de senzații tari) – lăsați Costineștiul la sfârșit, că după el nimic nu mai are gust și nu vă veți putea bucura de o Eforie-două, o Agigea sau un modest Lazu.

O lună și jumătate mai târziu, am luat drumul insulelor grecești, mă rog, la singular, dar nu suna bine. Care de data asta s-a numit Siros, sau Syros, dacă e să respectăm grafia locului. Nu prea mare, dar capitala Cicladelor, populată și iarna, orășele în care se simte că locuiesc și oameni, nu numai turiștii plătitori de bilet de ferryboat. Arhitecturi de tot felul, multă influență italienească, pe unde a mai rezistat, orașul Ano Syros fiind construit de venețieni prin secolul al XIII-lea. Porceala contemporană prezentă și ea, dar mai discret, căci pe de o parte există un fond construit destul de important dinaintea migrațiilor turistice recente și pe de alta se simte și aici frâna reglementărilor stilistice contemporane, comune întrucâtva Cicladelor. Plaje diverse, fiecare cu taverna ei, uneori la plural și aici, în general plăcute, cu servicii corecte și civilizate, papa decent sau foarte bun. Nu pot să nu-l menționez acum pe Adonis (sic!), barmanul de plajă mărunțel și vorbitor de română în direct, căci student la Medicină în Iași.

La nici trei zile de la revenirea în patrie, hop la Constanța/Mamaia în probabil cel mai aglomerat weekend al sezonului. Nu mă întrebați de ce Mamaia, că nu vă spun. Hai, bine, nu a fost nici masochism nici „distracție” (pour les connaisseurs), ci o întrunire de familie. Stånd în apartamentul unor prieteni de la capătul nordic al stațiunii, am putut constata de visu și îndeaproape dezvoltările în curs. Aici criza pare o amintire vagă, DNA-ul inexistent și motoarele în plină turație. Între capătul vechii stațiuni și Năvodari, pe fâșia de teren dintre mare și lacul Siutghiol (și mai apoi canalul Poarta Albă – Midia Năvodari) se naște un oraș. Sau poate doar un mare cartier, nu-mi dau seama. Unde cândva, nu demult, nu era nimic, respectiv Mamaia sat, astăzi se înalță o dezvoltare urbană cu densitate de cartier muncitoresc asiatic. Vorba cântecului: zeci (de fapt sute) de blocuri, råd în soare argintii (de fapt multicolore) (…) zeci de blocuri/un cartier! Densitatea e de-a dreptul halucinantă, diversitatea de asemenea. Cred că majoritatea sunt blocuri de apartamente nu hoteluri, dezvoltate de mici și medii investitori locali, foarte atenți la costuri, începând de la proiectare și terminând cu materialele folosite. Pe scurt, coerența și calitatea (estetică, tehnică) sunt ultimele lucruri pe care le-ai putea reproșa zonei. Vitalitatea în schimb, e primul. Pe de altă parte, de ce ai face hoteluri la mare, când e mult mai simplu să nu-ți bați capul cu operarea: construiești apartamente pe plajă cam ca în Berceni, apoi vinzi și pleci cu banii în vacanță în Ibiza, că România e de căcat. Oamenii le cumpără, că dă bine să ai apartament la mare, unde să îți gătești/speli/faci curat singur și mai poți și ajunge cu mașina la clubul preferat aflat la circa 300 m distanță. Astfel, plajele sunt bordate cu blocuri P+8-10 și se îndoaie sub șezlonguri la mică distanță unele de altele; alei din scânduri sau iarbă de plastic te poartă până la pat și chiar la mare, dacă vrei, de parcă nisipul fin ar fi radioactiv sau amestecat cu căcat și nu trebuie atins. Sentimentele de eliberare și evadare pe care le ofereau cândva plaja și marea au fost adânc îngropate sub munți de „relaxare” și „distracție”. Toate cluburile care se respectă au filiala estivală la Mamaia, petrecerile pe plajă se prelungesc până dimineața, identice în spirit cu cele urbane, asezonate însă cu un pic de briză și băi nocturne. Publicul e și el cam după chipul și asemănarea locului, deci e bine rău! Cine îi place distracția rog ca să nu ezite, că sezonul e scurt și fetele nebune!, cum zic specialiștii în distracție.

Capitolul 2. Observații și concluzii (inevitabil greșite)

Impresiile de călătorie de mai sus mi-au suscitat, inevitabil, vagi observații atât de natură particulară, cât și ceva mai generală, dar și un număr rezonabil de concluzii, pe care le-aș grupa în trei cazuri.

Caz particular 1, România, litoral

Întâi de toate, ar trebui să spun că, fiind născut la Constanța, litoralul și Mamaia în special îmi sunt cunoscute de ceva vreme. Am fost, cum ar veni, martor al evoluției lor de pe la sfârșitul anilor ’70 încoace, așa că eventualele suspiciuni de nostalgii senile, ar putea fi întrucâtva fondate.

Până pe la sfârșitul anilor ’90, litoralul a trăit în siajul turismului socialist de stat, exploatând simplist, după priceperea directorilor (nu se chemau încă manageri) vremii, „baza materială” moștenită. În absența investițiilor, totul s-a degradat lent, în interiorul perimetrului însă, fără să dea prea mult pe-afară. Marea rămânea totuși o atracție, așa că primele valuri de prosperitate și elan antreprenorial s-au îndreptat și către zonă. Cum însă nivelul lor era încă modest, ele s-au orientat către mici construcții și încropeli, în scopul exploatării celor 2-3 luni de sezon estival (a cărui durata redusă descurajează oricum investițiile serioase, perioada de recuperare fiind inacceptabil de lungă). Așa au început să apară primele pensiuni și minihoteluri, ca alternativă la hotelurile epocii anterioare. Ele au fost în general făcute de particulari (să nu uităm expresiile epocii) care atunci descopereau turismul, cu entuziasmul și încrederea pe care numai crasa ignoranță le pot oferi. Vasta lor experiență de locatari s-a văzut imediat în calitatea construcțiilor care au stabilit stilul și norma. Slaba reglementare urbanistică a stațiunilor și totala lipsa de viziune și interes a autorităților pentru dezvoltarea turistică solidă, grefate pe specificul național de șpagă și mangleală au permis specularea terenurilor și construirea fără nicio noimă. Acolo unde socialismul propusese o viziune, depășită desigur, dar încă vizibilă, stabilise niște reguli și construise în raport cu acestea folosind arhitecți profesioniști, cleptodemocrația a introdus haosul și incoerența ca metode de lucru și muls. Rezultatul vizibil a fost că litoralul s-a manelizat decisiv, după chipul și asemănarea celor mai capabili să se orienteze în mlaștina lipsei de reguli, guvernată de înșelăciune, șpagă, lăcomie și prostie. Nicio investiție serioasă, niciun operator turistic profesionist nu au reușit să penetreze zidul venal de interese mărunte, pe termen scurt, ale administratorilor țării și litoralului care au preferat să-l amaneteze propriilor acoliți, sacrificând nu doar terenul și timpul prezent, ci însuși viitorul. Inclusiv al lor, căci după ce își vor fi consumat acumulările temporare vor redeveni ceea ce au fost înainte, doar că mai frustrați și nefericiți.

Cum s-a întâmplat asta, cum de a fost posibil așa ceva? rămân întrebări la care nici nu se caută răspunsul încă, ocupați cum suntem să mai găsim câțiva metri liniari de mare lângă care să turnăm niște beton pe care să-l placăm cu gresie, între două vacanțe la Saint Tropez sau Krapetz, după posibilități. Dacă iei puțină distanță, nu poți să nu te întrebi cum de am reușit să sacrificăm una dintre resursele strategice cele mai prețioase ale țării – coasta litorală – lăsând-o pe mâna neaveniților și gherțoilor. Căci da, litoralul românesc este total pierdut, oricine nu este blocat financiar preferând să-l evite fără ezitare.

În peisajul asta, Mamaia are totuși un statut aparte. Carisma toxică a „primarului nonconformist” care a condus-o chiar și oficial cu bici de vechil până nu demult, a transformat-o dintr-o stațiune (în picaj) de familie și străini de clasă semi-mijlocie într-o Mecca a chefurilor estivale, un must be al celor pentru care clubul este patrie, aspirație sau destin. Astfel, publicul s-a diversificat și acum Mamaia vetustă a hotelurilor de aproape 3 stele, târguri de chinezării și autoserviri cu pui mai ieftin decât plasticul se luptă cu Mamaia siliconată a cluburilor și apartamentelor de vacanță în blocuri din carton de lux lipite unele de altele. Cine va învinge oare? Eu, unul, aș pune banii pe autoserviri, că numai amărâtul e, de nevoie, statornic, pe când bogatul sau aspirantul la statut fuge de sudoarea proletară când mirosul ei îi invadează teritoriul. Așa că, fără pretenții profetice, văd în succesul Mamaiei însăși sursa dezastrului său, șantierele care o prelungesc până în Năvodari însemnând exact distrugerea a tot ce o făcea stațiune, și nu cartier muncitoresc. Nici aici nu găsești vreun operator de turism internațional, ci numai dezvoltatori cinici care au speculat situația politică și lăcomia administratorilor după bunul plac și metrul pătrat ca în centrul capitalei. Sper ca într-un viitor nu prea îndepărtat să se paveze integral și plajele, ca să se termine odată cu nisipul ăsta care îți intră peste tot (da, inclusiv), și îți mai strică și tocurile șlapilor. Văd cu ochii minții o Mamaie cu plaje cu totul și cu totul din gresie (nisipie, desigur), cu vegetație bogată compusă exclusiv din palmieri în ghivece de plastic și cu marea împărțită în piscine luminate la capătul cărora coboară de pe yacht-uri aurii vedetele Etno TV. Adică un fel de Miconos manelizat, inaccesibil gherțoilor intenaționali, frecventat de vedetele și politicienii naționali. Gata, m-am oprit!

Caz particular 2, Grecia, insula Syros

Bine, și ce legătură avea insula grecească în tot circul ăsta autohton se vor întreba, pe bună dreptate, vigilenții lecturii. Am menționat-o numai ca să o folosesc drept minim reper comparativ. Nefiind un admirator necritic al turismului grecesc (căci nu sunt un admirator al turismului în general), găsesc totuși pe-acolo urmele unor preocupări ceva mai sănătoase, care reușesc să amâne dezastrul. Căci, da, acesta e inevitabil, stați fără nădejde! Noi suntem doar ceva mai grăbiți să terminăm, dar vor ajunge cu toții acolo. Ce fac grecii, dară? Păi limitează, reglementează, obligă. Nu lasă pe oricine să chiar orice, oricum, și-au bătut capul să impună reguli de construire pentru ce e nou pe insule și îngrijesc ceva mai bine ceea ce au. Că nu le respectă chiar ad litteram sau întotdeauna, e de la sine înțeles, că de-aia sunt greci din Grecia și nu nemți din Germania sau Paris. Personalul de serviciu pare să poarte câțiva neuroni în plus, chiar și când nu vorbește decât greacă, și nu amestecă prea tare aromele, după principiul că mărul stricat împute toată fructiera dacă îl lași să zacă. În rest, timeo danaos et dona ferentes, bineînțeles.

Caz general: lumea largă!

Litoralul românesc (și insulele grecești, dar care de fapt nu ne interesează) nu reprezintă decât un caz particular al cazului general al turismului contemporan. Frumos și inteligent spus, nu? Râdeți voi, dar cine râde la urmă râde mai bine. Ce vreau să vă propun este să privim, cât mai avem timp, turismul actual ca pe o nouă, ultimă și cea mai gravă, formă de migrație a omului. Ceea ce nu e deloc bine. După cum ne învață paleontologia, maimuțica din care se pare că ne tragem noi, specia Homo sapiens, s-a ocupat de când și-a băgat mințile în cap cu călătoritul. Din estul Africii, a reușit încet-încet să colonizeze tot pământul, cam cum fac turiștii de astăzi, dar cu mai puține accesorii și fără șlapi, deși asta nu e sigur. Foarte bine, suntem călători de când ne știm și? Păi treaba e că aparent, după dovezile fosile pe care le avem deocamdată la dispoziție, se pare că, pe unde a ajuns, respectivul om a modificat decisiv și ireversibil habitatul. Chiar și când nu se ocupa încă cu agricultura ca să ardă pădurile și să le transforme în câmpuri arabile, hăcuia tot ce era animal mai mare sau specie înrudită – neanderthalieni, denisovezi ș.a.m.d. Cică în Australia i-a luat numai câteva mii de ani să radă tot ce era fauna mare care stătuse liniștită câteva milioane, iar pe mamuți i-a căsăpit decisiv nu de mult (4.000 de ani) de pe ultima insulă unde se refugiaseră în nordul Siberiei. Nu mai vorbim de blânda cucerire a Americilor și nu mai numărăm speciile dispărute în ultimul secol. Singura concluzie pe am putea-o trage de aici ar fi că, pe unde apare, omul modifică decisiv ceea ce găsește, în general rapid, violent și cu eliminarea totală a formelor locale, fie acestea natură sau cultură.

Acuma, e oare exagerat să înscriem turismul în tiparul amplelor mișcări ale speciei? În opinia mea nu, dimpotrivă. Argumente ar fi o grămadă. Acolo unde se manifestă, habitatul existent se modifică decisiv: speciile de viață locale dispar (astăzi nu mai mor, dar migrează către alte zone sau își schimbă total obiceiurile și chiar și aspectul), fauna și flora se schimbă (nu mă gândesc numai la palmierii de la Mamaia, dar și Bougainvillea de care e plină Grecia etc.), construcțiile ajung să fie de neînțeles. Problema e că, odată transformat, noul habitat nu mai prezintă mare interes, migratorii încep să se reorienteze și în urma lor rămâne încă o catastrofă ecologică, pe care nici natura și nici societatea locală nu sunt în stare să o resoarbă, căci s-a petrecut totul prea repede și nu a fost timp să se dezvolte anticorpi.

Litoralul românesc e deja în situația asta, deși nu e capabil să recunoască. Cei care au modelat habitatul s-au reorientat către alte habitate de distrus, în urma lor vin cei de mai jos în lanțul trofic și tot așa. E la o adică interesant de urmărit ce se va întâmpla, ecologic și antropologic vorbind. Altfel, nu.

Ce e de făcut?

Nimic, stați liniștiți. Dacă e, așa cum suspectez, vorba de mișcări ale speciei, realmente nu putem face nimic. Doar să observăm, să râdem și ne înscriem lucid în fluxul general, sperând să se termine cât mai curând ca să vedem ce apare după aceea. Deși nu cred că e de bine.

Ar mai fi ceva, strict pentru litoralul românesc deocamdată, anume organizarea de circuite turistice kitsch, pentru publicul inteligent și vesel în căutare de senzații estetice tari. Care îmi fură ideea e mctl!

Bruno Andreșoiu