La Bienala de artă de la Veneţia
Bazarul veneţian
Într-un eseu prezent în catalogul ILLUMInazioni, istoricii de artă Beat Wyss şi Jörg Scheller fac o analiză a Bienalei de la Veneţia, numind-o atât „bazar”, cât şi „parc tematic”. În textul lor, vorbesc despre modul în care istoria este subiectivată prin fiecare prezenţă naţională: odată ce te expui la Veneţia, te dedublezi, îţi însuşeşti trecutul şi îl consideri „propria ta moştenire culturală”, o moştenire cu care poţi jongla aşa cum vrei. Asta se întâmplă şi la Veneţia 2011, o ediţie pe care Philippe Dagen, critic de artă al revistei Le Monde, o vede mai degrabă în tonalităţi „sumbre” decât iluminată.
Cea de-a 54-a ediţie a Bienalei de la Veneţia e dens conotată politic. Fie că vorbim de prezenţe puternice din partea unor ţări precum Andorra, Azerbaidjan sau Bangladesh, India, Zimbabwe, Arabia Saudită, în display pentru prima oară la bienală – sau despre ceea ce se întâmplă în vechile Pavilioane veneţiene.
Vizităm în fugă şi ILLUMInazioni, expoziţia din Arsenale, curatoriată de Bice Curiger (redactor-şef al revistei Parkett şi curator la Kunsthaus Zürich). Aceasta dezamăgeşte printr-o lipsă a unităţii şi printr-un amestec de lucrări inegale valoric. Pare o mare expoziţie a popoarelor.
Italia impresionează negativ cu un pavilion eclectic, în care curatorul Vittorio Sgarbi şi-a propus să demonstreze că arta contemporană nu trebuie să fie un sistem închis în schema similară unei mafii, curator-artist-galerist-critic. Şi-a botezat expoziţia „L’arte non e cosa nostra” (arta nu e doar a noastră, a curatorilor şi nu este o mare mafie), a invitat gânditori şi scriitori să numească artistul pe care îl consideră cel mai important la început de mileniu. A ieşit o expoziţie încărcată, cu 150 de artişti, o expoziţie care şi-a propus să fie şi celebrarea celor 150 de ani de la Unificarea Italiei. Burduşită cu elemente naţionaliste şi cu fragmente de tricolor italian, Pavilionul a devenit un trist prilej pentru o expunere agresivă a puterii şi a lui Berlusconi.
Pavilioanele naţionale. Spaţii în spaţii. Biserici, terenuri minate
În Giardini, pentru câteva luni, lumea întreagă se sincronizează într-un spaţiu comun, al prezentului. Fiecare îşi prezintă spectacolul propriu şi se supraexpune. Cu cât spectacolul este mai puternic vizual, cu atât este mai aproape de a fi învingător. Importante pavilioane naţionale au generat anul acesta spaţii în spaţii, construcţii şi lumi în sine, cu scenografii bine puse la punct. Atunci când pătrunzi într-un nou pavilion, se produce ruptura cu spaţiul exterior, izolarea. Pavilioane foarte izbitoare vizual sunt de această dată cel englez, cel american, cel francez, elveţian şi cel german. De altfel, acesta din urmă este şi câştigătorul Leului de Aur pentru cel mai bun Pavilion Naţional, cu artistul Christof Schlingensief, regizor şi om de teatru, mort prematur, de cancer la plămâni, în august 2010. Spaţiul a fost transformat într-un interior de biserică, o repunere în scenă a unui proiect de teatru foarte personal al artistului, oratoriul Fluxus „A Church of Fear vs. The Alien Within”, în care vorbea despre experienţa bolii sale, prin imaginea primei sale experienţe scenice, aceea de copil slujitor în clerul catolic. Te aşezi pe o bancă şi excesul de imagini venite din fiecare direcţie te copleşeşte. E o atmosferă grea, o reflecţie asupra operei filmice a lui Schlingensief, dar şi asupra propriei sale vieţi şi suferinţe, asupra istoriei Germaniei şi asupra unui proiect în care a crezut foarte mult, cel de înfiinţare a unui opera village lângă Ouagadougou, capitala Burkinei Faso, împreună cu arhitectul Francis Kéré.
Dacă Franţa îl prezintă pe Christian Boltanski, într-un spectacol al vieţii şi al şansei, în Pavilionul elveţian, artistul Thomas Hirschhorn, celebru pentru spaţiile sale claustrante, face şi de data aceasta o lucrare totală despre societatea contemporană, în care – printre altele – trecutul recent al războaielor este inserat subtil în „estetica” lumii digitale, a tuturor posibilităţilor. Pe mai multe ecrane, vezi cum cu un singur deget se trece de la o fotografie la alta, din mişcarea delicată şi uşoară a mâinii măreşti fotografia, faci zoom pe detalii. Dar detaliile de data asta sunt rănile, corpurile bombardate, rupte. Această intrare violentă în spaţiul privat, această scormonire, este una dintre cele mai puternice imagini de la Bienala de la Veneţia. Alături de ea, Hirschhorn şochează din nou cu asamblajele sale din obiecte de consum, lipite imposibil cu scotch, sculpturile din beţe de chibrituri, bombele artizanale din obiecte comune, cioburile agresive. Spaţiul e încărcat, e foarte cald înăuntru, trebuie să fii atent pe unde calci, sentimentul este de teren minat, de câmp de luptă. Imaginile violente se întorc împotriva ta, îţi stau în cale, sunt de neocolit.
După această întâlnire cu o societate distopică care nu face de fapt altceva decât să comprime datul existent şi să facă trimiteri la cele mai recente istorii contemporane şi imagini iconice ale puterii, te surprinzi iar afară, într-o mare de oameni care au pe umăr sacoşe mari roşii, pe care scrie „Free Ai Weiwei”. Contestatul artist chinez Ai Weiwei a fost reţinut în aprilie pe aeroportul din Beijing, iar comunitatea artistică internaţională a lansat o petiţie online pentru eliberarea acestuia. La Veneţia, în zilele de preview ale Bienalei, au fost distribuite cinci mii de sacoşe de „eliberare” a lui Weiwei.
Estul auster
Pavilioanele naţionale îşi pun în mare măsură în acest an tocmai problema raportării la trecut. Asumarea trecutului într-o expoziţie foarte politică în Pavilionul Polonez (invitarea pentru prima oară a unei artiste ne-poloneze, Yael Bartana, de origine israeliană, cu o serie de video-uri la graniţa ficţional/non-ficţional despre un construct virtual sau nu, Mişcarea Renaşterii Evreieşti); în cazul altor Pavilioane estice – integrarea trecutului într-un discurs al memoriei colective. Ceea ce devine interesant la aceste pavilioane din Est este apelul la un display neangajat, rece, curăţat de detalii, un display auster, mai degrabă propriu unei instituţii muzeale vestice. Spectacularul mult aşteptat de către vestici tocmai din partea Esticilor, este lăsat deoparte, pentru show-uri de artist, evacuate de elemente exotice. Acesta este cazul expoziţiei din Pavilionul Rus, „Empty Zones”, curatoriată de către teoreticianul Boris Groys, şi dedicată lui Andrei Monastyrski, artist, poet, scriitor, asociat scenei de performance art a Rusiei anilor ’70 şi grupului „Collective Actions”, existent şi în prezent. La fel, grupul feminin What, How and for Whom curatoriază discret în Pavilionul Croat o figură istorică, Tomislav Gotovac, considerat un pionier al artei conceptuale croate şi al body art-ului, figură similară artistului român Ion Grigorescu.
Pavilionul României. Live Performing History
Prezenţa României la Bienala de la Veneţia este asigurată în acest an de două proiecte. În Noua Galeria a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică se află unul dintre proiecte, Romanian Cultural Resolution, o amplă documentare a scenei artistice contemporane. Urmare a unei serii de patru expoziţii retrospective despre arta românească, realizate de către patru curatori (Adrian Bojenoiu, Mihnea Mircan, Mihai Pop şi Magda Radu) în mai 2010, la Leipzig, această iniţiativă le aparţine lui Adrian Bojenoiu şi Alexandru Niculescu. Cei doi au deschis în septembrie anul trecut Club Electroputere Craiova, un centru de artă contemporană pe care acum l-au transferat pe durata Bienalei la Veneţia.
În Pavilionul României din Giardini se află „Performing History”, curatoriat de către Maria Rus Bojan şi Ami Barak, cu artiştii Ion Grigorescu şi duo-ul Anetta Mona Chişa & Lucia Tkácová. Catalogul acestei expoziţii, conceput de către Bogdan Ghiu, este realizat împreună cu revista de teoria artei, IDEA artă+societate. „Performing History” şi-a propus de la început să creeze un dialog transgeneraţional între, pe de-o parte, Ion Grigorescu, „martorul participativ” al istoriei (aşa cum îl numeşte Maria Rus Bojan în interviul prezent în catalog) şi duo-ul de artiste mult mai tinere, care fac saltul către prezent, având întotdeauna în lucrările lor o atitudine critică asupra fenomenelor artei contemporane. Pe cele două ziduri laterale ale Pavilionului, artistele au scris cu litere albe pe gri motivele pentru care merită să fii într-o bienală de artă şi cele pentru care nu ar trebui să fii prezent. O viziune lucidă asupra fenomenului pe care l-am numi de „bienalizare” a artei. Bienala – ca formă care înghite artă, artişti, într-un mare malaxor.
Prezentat ca o figură istorică, atât cu lucrări mai vechi, cât şi cu piese recente, Ion Grigorescu este confruntat practicii celor două artiste, tot proiectul fiind gândit ca o demonstraţie a posibilităţilor multiple de relaţionare la Istorie. Aşa cum spun curatorii, expoziţia se vrea nu o alta despre „istoria posttotalitară a Estului”, ci una care „să sublinieze faptul că, în această arie geografică, dialectica reprezentării vizuale este puternic influenţată de discursul modernităţii”. De aici şi display-ul eviscerat, curat, din care sunt îndepărtate toate elementele de aşa-zisă materialitate. Ce s-a întâmplat în ziua vernisajului, pe 2 iunie, a dat o nouă conotaţie proiectului şi a deschis multe discuţii. Despre relaţia artist-curator, tip de display, pierderea/câştigarea identităţii artistice, act artistic subversiv, spectacol/pierderea spectacolului la Veneţia, bienalizare/de-bienalizare. Pe scurt, a avut loc un fenomen pe care artiştii l-au numit de „recâştigare a expoziţiei”, de reapropriere a unui show în care artiştii susţineau că nu îşi mai regăsesc identitatea. Anetta şi Lucia, împreună cu Ion Grigorescu, au reacţionat la expoziţia proprie printr-un act performativ. La ora 10 dimineaţa, au intrat în Pavilion şi – cu spray portocaliu – au scris peste toate lucrările prezente în expoziţie, în timp ce Ion Grigorescu a filmat. Un text care cuprinde întreg spaţiul expoziţional, o lucrare conceptuală care leagă proiectul „Performing History”.
Ceea ce au făcut artiştii în propria expoziţie este gestul lor ultim, modul lor de a performa istoria, fiecare apelând la practica artistică proprie. Din partea duo-ului feminin, este o performare prin puterea „magică” a cuvântului „capabil să transforme”, aşa cum afirmă ele însele în dialogul realizat de către Raluca Voinea şi publicat în catalogul expoziţiei. Cuvântul dă naştere istoriei orale, anulează istoria oficială şi devine o glosare pe marginea prezentului (expoziţiei); pentru Ion – este de-subiectivarea, privirea obiectivă a realităţii date şi a propriei persoane, un act aproape „autist”, al „participantului-martor”.
Pentru curatori, actul artistic este rapid recuperat, refuncţionalizat. Se vorbeşte după acest eveniment despre posibilităţile pe care le dă un proiect deschis, despre performing la prezentul continuu, de o punere împreună a trei identităţi artistice care, prin lucrările lor, fie se puteau contrazice, fie puteau dialoga şi puteau „lucra” împreună. Se vorbeşte despre gest artistic sincer, dar şi despre lipsa de loialitate a artiştilor care au performat pe ascuns. Despre nemulţumiri nerostite la timp, frustrare, suport impropriu pentru lucrări, despre imposibilitatea ca artist de a te identifica cu expoziţia finală, dar şi despre self-marketing la Bienala de la Veneţia.
Au fost multe voci care au fost sceptice în privinţa dialogului transgeneraţional care poate avea loc între Ion/Anetta şi Lucia prin „Performing History”. Dialogul se realizează dincolo de expoziţia propriu-zisă, post-factum, şi proiectul din Pavilionul Românesc capătă o dimensiune de spectacol. Reintră în ordinea altor Pavilioane, chiar dacă, pentru o zi, a încercat să aibă o altă formă, împotriva celei împământenite de „parc tematic”.
Faptul că artiştii au reacţionat arată că Veneţia şi Estul poate nu sunt gata pentru un asemenea tip de display. Sau o asemenea formă de expunere a lui Ion Grigorescu este de neconceput pentru o artă ca a lui, care are în esenţa ei tactilitatea, fragilitatea, materialitatea. „În loc de pânze mari şi covoare, au preferat fotografii drepte şi lucioase, mari, perfecte”, declară artistul la vernisaj. În acelaşi timp, „Performing History” deschide discuţia despre noile moduri de a curatoria Estul, despre crearea unei altfel de estetici pentru imaginea Estului.
Critică, agresivă pe alocuri sau din contră, Bienala de artă de la Veneţia, ediţia a 54-a, deschisă până pe 27 noiembrie, este o ediţie construită în jurul spectacolului, fie că îl celebrează sau îl neagă. O ediţie generatoare de numeroase imagini puternice, izbitoare, o repunere în scenă a lumii contemporane, cu toate bolile şi obsesiile ei fictive sau reale.