La Cetate-n Port

Partea de sud a sudului ţării, ce poate fi numită generic chiar şi Oltenia profundă, este o zonă renumită prin hărnicia, bunătatea şi generozitatea oamenilor săi, utilizarea pe scară largă a perfectului simplu şi a amabilelor trimiteri la dracu’. Plus praz, zaibăr şi ţuică slabă de prună. De aceea bancurile cu locuitorii săi sunt banale răutăţi datorate mai degrabă invidiei decât unor reale tare comportamentale. Cu toate acestea, mie unul mi se pare că a te apuca de turism în zonă, mai ales în calitate de venetic, denotă, dacă nu inconştienţă, cel puţin un curaj ieşit din comun.

Text & Foto: Bruno Andreşoiu

La Cetate-n Port

A fost nevoie de Mircea Dinescu pentru ca miracolul să se întâmple şi să reziste. Port Cultural Cetate, aşa se cheamă întreprinderea mai mult decât turistică de pe malul Dunării pusă la punct de poetul devenit de toate (manager turistic, apropitar de terenuri, ferme de animale şi podgorii, vinificator, chef etc.) pentru a putea opera şi ţine în viaţă respectiva treabă. Ajutat bunăoară de familie şi un personal local destul de numeros dirijat de un soi de administrator care se întâmplă a fi nici mai mult nici mai puţin decât ungur. Adică maghiar maghiar, iar prezenţa lui nu face însă decât să confirme nevoia de resurse alogene, identificată şi inaugurată de boierii pământeni din vechi timpuri, pentru ca o operaţiune economică să poată rezista în mediul (nu în ultimul rând uman) particular al sudului.

La Cetate-n Port

Deşi nu îmi imaginez că cititorii noştri nu vor fi auzit de Portul Cultural Cetate, fiind totuşi în incinta rubricii igloo de travel naţional, ca să zic aşa, nevoit sunt să respect tipicul şi să încep cu o scurtă descriere a stabilimentului. Înainte de asta trebuie să reamintesc că, în urmă cu câţiva ani, am şi editat un album (SoNoRo. Imagining music), în care fotograful Şerban Mestecăneanu a capturat, în alb şi negru, repetiţiile echipei SoNoRo de-atunci desfăşurate taman în locul acesta (www.igloo.ro/cărţi/sonoro/).

La Cetate-n Port

La Cetate-n Port

Revenind, Portul Cultural Cetate este mai mult decât încă o destinaţie din categoria celor pe care le-am vizitat până acum în rubrica noastră, iar asta se datorează mai puţin localizării specifice – fix pe malul Dunării, într-un loc în care nimic nu ar fi lăsat să se bănuiască o dezvoltare turistică – şi mai degrabă unui număr de particularităţi.

În primul rând, respectându-şi numele, locul este o adevărată platformă de evenimente culturale, acoperind o largă paletă: cera­mică, sculptură, muzică, teatru, literatură, gastronomie ş.a.m.d. Semnele acestora sunt prezente la tot pasul şi determină atmosfera neobişnuită a locului. Apoi, spaţiile de cazare şi masă nu sunt grupate într-o incintă închisă, aşa cum sunt uzanţele în domeniu. Ansamblul turistic este aici traversat de un drum care, nefiind el foarte circulat, rămâne totuşi un drum public, comunal, accesibil deci oricui are maşină sau chef să se plimbe pe malul Dunării, eventual să meargă la plaja amenajată estival ceva mai încolo. Ca atare, niciun gard nu împrejmuie protectiv proprietatea, plimbările în aval sau amonte fiind limitate doar de barierele naturale sau propria oboseală. Tot ca nicăieri altundeva şi făcând parcă mişto de idiosincraziile contemporane în domeniu, curtea este plină de câini, foarte prietenoşi cu toţii, de toate corcelile, taliile şi culorile, curat maidanezi şi câtuşi de puţin de pază.

La Cetate-n Port

Prezenţa lor e plăcută şi contribuie şi ea la sentimentul că locul este unul al libertăţii obţinute nu prin izolare şi delimitare, cum se practică îndeobşte, ci printr-o firească aşezare în structurile concrete şi vii ale lumii. De altfel, firesc este termenul ce îmi pare cel mai potrivit în descrierea Portului, cu construc­ţiile sale diferite răspândite de-a lungul drumului acoperit cu pietriş, cu iarbă înaltă, pomii de toate felurile, sculpturile şi relicvele tradiţionale ce-şi împart pajiştile tunse aproximativ. Natura nu pare aici subjugată, ci mai degrabă amical frecventată, împănată cu opere de artă – sculpturi şi vase ceramice, dar şi cu o sumedenie de obiecte fie acestea vechi scule expuse recuperator, fie încă utile – cuptoare de ceramică, butii ş.a.m.d. Dotările propriu-zis turistice sunt de plasat între auster şi pitoresc, camerele de o simplitate aproape monahală sunt contrapunctate de restaurantul şi mansarda pline de obiecte noi şi vechi: ceramică, sculpturi, piese de scenografie, relicve ale vremurilor trecute. E limpede că arhitectura (inclu­zând şi designul de interior) e lăsată mai la coada artelor practicate loco, dar chestiunea (ce are pro­babil şi raţiuni economice) nu este de natură a tulbura plăcerea şederii. Gastronomia respectă standardele impuse de poetul chef, toate bucatele fiind „du terroir” (sau „dă p’acilea”, ca să păstrăm autenticul), adică produse ale agriculturii locale, recte personale. Sarmalele de vită şi raţă au fost un a­de­vărat masterpiece. Iar vinurile casei, produse pro­babil în podgoriile aceluiaşi autor, sunt prie­tenoase şi bune deschizătoare de drumuri. Des­pre istoricul locului, condiţiile de cazare şi programul evenimentelor culturale care insistă să se desfă­şoare pe-acolo vă las să vă informaţi pe net.

Acum că am lămurit treaba cu Portul Cultural, poate că n-ar fi rău să vedem ce s-ar mai putea comite şi prin împrejurimi. Cu siguranţă destinaţia cea mai cunoscută din preajma Portului va rămâne pentru încă ceva vreme Maglavitul. Spun asta pentru că nimic nu mi-a creat impresia că se grăbeşte să concureze faima localităţii teofanice, la care însă mă tem că n-ar trebui venit cu prea multe aşteptări, sau nu altele decât cele greu de cuantificat, căci inefabile.

La Cetate-n Port

Practic, la Cetate se ajunge, dinspre Craiova, prin Ma­glavit, aşa că nimic nu v-ar opri să vă opriţi în satul lui Petrache Lupu, unde însă nu veţi vedea decât o biserică nouă şi destul de ma­re, frumos amplasată (şi-atât) într-un crâng de stejari, salcâmi, plopi şi alte specii care-mi scapă. Ceva mai înaltă decât copacii, tur­la bisericii, de fapt un soi de campanila crescută într-o coastă, expune cu mândrie un placaj ceramic şi nişte cruci de sticlă albastră pe care le suspectez luminate noaptea. Efectul banilor lui Becali care se spune că ar fi contribuit la ctitorie nu avea cum să nu se simtă… De la biserică, opus satului, pe un drum de pământ, se poate merge până la locul teofaniei, marcat de o salcie bătrână. De fapt, drumul este unul sătesc, de căruţe, ce străbate lunca Dunării, iar salcia, situată undeva în stânga lui, este semnalizată aproximativ, de nişte indicatoare din lemn prinse de copaci şi pe care nu ştii dacă aşa le-a bătut vântul sau chiar indică o necesară abatere de la drum. După o scurtă ezitare, eu m-am angajat pe poteca discretă dintre bă­lării şi salcâmi, care s-a dovedit a duce către locul miraculos.

Acolo există într-adevăr o salcie bătrână, împrejmuită antivandalism cu un gard nasol de plasă de şantier, o troiţă ridicolă din tablă cu ceva flori de plastic la bază şi o masă de metal pentru eventuale praznice. Totul este completat de o fântână cu cumpănă, obosită şi ea, ce pescuieşte într-un puţ din beton. Ab­solut nimic nu mărturiseşte miracolul pe­trecut pe-acolo, ci mai degrabă incapacitatea noastră funciară de a lua în serios chiar şi ce­le mai profunde evenimente.

La Cetate-n Port

Totul e precar şi ridicol şi, oricât aş fi încercat să văd în simplitatea asta o naturală superioritate faţă de încropelile festiviste ale altor asemenea locuri, în final am plecat cu sentimentul că totul se datorează nu apetenţei pentru aute­ntic, ci lenei, dezinteresului, ignoranţei.

Alte destinaţii remarcabile în zonă nu par a fi, merită însă totuşi un ocol satul Obârşia de Câmp, situat opus Maglavitului faţă de Cetate. Semnalizate cu indicatoare patrimoniale din cele maron, oficiale, încă din drumul naţional, în localitate se găsesc două obiective istorice – o biserică de sat de secol XVIII şi un „castel” franţuzesc de secol XIX. Castelul într-un stil neoclasic amintind – în mic – de reşedinţele nobiliare de pe Valea Loirei a fost construit de boierul local Gheorghe Pleşa în 1892 pentru a convinge întru însurătoare o franţuzoaică cunoscută la studii.

La Cetate-n Port

Din motive care oscilează între lipsa close­telor în casă şi a cerinţei doamnei de a avea acoperişul placat cu monede de aur în cant (varianta locală culeasă la biserică), căsăto­ria nu s-a petrecut şi frumoasa austriacă (tot după cei din sat) nu a mai apărut pe la Obârşia de Câmp. Boierul s-a sfârşit becher la (“nemţi la”) Paris, iar palatul a devenit sediu de SMT în anii de glorie ai cooperativelor, pentru a fi preluat apoi de primărie, vandalizat de militarii şi lucrătorii cazaţi aici (!) prin anii ‘70-‘80, concesionat unui belgian în anii ’90 şi re-recuperat de primărie care aşteaptă vremuri mai bune pentru restaurare.

Astăzi, palatul se ruinează lent, după un gard de beton vopsit în portocaliu, lângă nişte construcţii noi tot portocalii care i-au crescut în coastă, la mică distanţă, semn că protecţia monumentelor istorice e luată foarte în serios p-acilea. Prezenţa lui este absolut incredibilă în localitatea cu pricina, iar amintirea boierului încă vie în memoria ţăranilor care se grăbesc la poveşti despre bunătatea şi dărnicia acestuia. Din nefericire, viitorul nu sună deloc bine pentru acest semn al trecutului, lipsa unei intervenţii rapide riscând a-l ruina definitiv. Curajoşii îl pot încă vizita, însă pe riscul lor, atât fizic, cât şi legal, căci asta presupune accesul în curtea cu gard portocaliu ce pare a fi proprietate privată, iar semnul maron de monument istoric de pe gard nu garantează nimic.

La Cetate-n Port

În rest, satul se mai laudă cu o biserică veche, a cărei pictură este doar parţial curăţată (tot din lipsă de fonduri, fireşte), dar care a fost consolidată şi prin aplicarea unei „centuri de castitate” din beton. Cum vine asta nu mă întrebaţi pe mine, ci pe preotul paroh. O gresie lucioasă fantezistă pe jos adaugă o notă de suprarealism bise­ricuţei, care şi-a pierdut orice şarm exterior prin zugrăveala mult prea contemporană. Mai plăcute sunt casele tradiţionale ce mai sunt de găsit pe ici pe colo şi care expun toate pridvor de zid, pictat în culori plăcute şi din când în când numele proprietarului în altorelief pe tencuiala casei, semn că mândria proprietăţii nu e pe-aici o vorbă în vânt. Enjoy!