La cheremul arhitecturii de Horia-Roman Patapievici

Scriu acest articol, într-o revistă de specialitate a arhitecţilor, nu ca un om care se pricepe la arhitectură – un connaisseur din afara breslei –, nici ca un om cu anumite lecturi, ci ca un om care locuieşte.

Text: Horia-Roman Patapievici

Ceea ce cred că îmi permite să pot articula un punct de vedere asupra artei, intenţiilor şi realizărilor arhitecţilor este faptul că aceştia produc locuri ale locuirii, iar eu sunt un om forţat să locuiesc în locurile pe care arhitecţii le proiectează. Prin rolul social pe care îl asumă în virtutea profesiunii lor, alese, bineînţeles, potrivit capriciilor vocaţiei, arhitecţii au puterea de a decide unde anume şi în ce mod trebuie să locuiască nu doar oamenii, ci, prin faptul că ţesutul social este afectat de planul arhitectural, şi societăţile. Dacă politicienii dictează natura regimului politic, arhitecţii dictează natura ţesutului social. Fireşte, exagerez. Dar sensul exagerării mele este că ţesutul social, în structura sa cea mai fină, este influenţat în mult mai mare măsură de felul în care arhitecţii proiectează oraşele, cartierele, străzile, casele, curţile, trotuarele, spaţiile publice ş.a.m.d., decât de factorii politici, care doar le provoacă, sancţionează, interzic sau distrug. Arhitecţii decid unde, cât de aglomerat şi cum să fie construite „fabricile de locuit”; arhitecţii decid cum va fi împărţit spaţiul în care eu, furnicuţă socială tip, sunt obligat de puţinătatea resurselor mele financiare să îmi duc viaţa; arhitecţii decid cât timp voi locui într-un anumit tip de ambient locativ – când arhitecţii schimbă moda, sunt mutat din fabrica de locuit de tip duplex, ca în Vatra Luminoasă, în fabrica de locuit de tip bloc, ca în Drumul Taberei; arhitecţii au hotărât că e mai bine ca oamenii să nu mai locuiască în case individuale, pe pământ, şi că e preferabil să locuiască în stupi, aglomeraţi ciorchine în jurul acestui veritabil creuzet de producere a ţesutului social care sunt scările de bloc; nu politicienii au inventat comasarea oamenilor în blocuri, ci arhitecţii: politicienii n-au făcut decît să se folosească de utopiile constructiviste ale arhitecţiilor de geniu, generalizându-le, prin decret, la nivelul tuturor mediocrităţilor; tot arhitecţii au hotărât în cele din urmă că blocurile nu mai sunt bune, imaginând acum alte formule urbanistice, tot integrate, poate din nou moderne, sigur tot postmoderne, mereu în avangarda timpului, tot pe nepusă-masă, obligându-ne pe noi, oamenii-masă ale societăţilor cu resurse limitate, să locuim în locuri impuse. A trăi într-un loc te limitează prin ceea ce îţi impune şi te ilimitează prin ceea ce îţi prilejuieşte. Ambele, şi limita şi ilimitarea, depind de imaginaţia arhitecţilor. Noi, cei de azi, trăim de fapt în realizările ectoplasmatice ale imaginaţiei arhitecţilor geniali de ieri.

***

Adevărul arhitecturii este realitatea locuirii. Arhitectura este o artă dificilă, deoarece ea nu există încă atunci când am un singur edificiu frumos – ea există numai atunci când un întreg mediu devine vizibil. Arhitectura trebuie obligatoriu să integreze şi ceea ce ea nu este.

***

Forma corpului meu, când vorbesc. Când stau. Când mă plimb de colo-acolo. Când dorm. Când mănânc. Când sunt răpit în contemplaţie. Când zac prostrat. Toate acestea într-un mediu gândit de alţii. Gândit de arhitecţi. Corpul meu din nervi, oase şi carne; şi trupul oraşului în care trăiesc, făcut din străzi, case şi cartiere. Nu ştiu cine mi-a făcut corpul; ştiu că sunt condamnat să trăiesc în el, până ce mă va părăsi. Ştiu cine mi-a făcut locul în care locuiesc: arhitecţii.

***
Când văd casele făcute de arhitecţi, am la îndemână trei teste empirice privind prezenţa ori absenţa dificilei arte a arhitecturii.

TESTUL ÎMBĂTRÂNIRII FRUMOASE. Arhitectura bună este aceea care se lasă preluată în ciclurile vieţii umane. Reproşez arhitecturii care se străduieşte cu orice preţ să fie avangardistă faptul că se refuză preluării ei în ritmurile vieţii umane, pure şi simple. Ea preferă să fie şi să rămână, în chip orgolios, un obiect perfect al tehnologiei celei mai avansate. Ea ambiţionează să se păstreze între obiecte, nu doreşte să se supună prezenţei oamenilor. Irina Nicolau îmi spunea că nu îi plac noile vopsele folosite pentru tencuirea caselor renovate, deoarece se vede de pe acum cât de prost vor arăta când va îmbătrâni culoarea şi când vor începe să se scorojească pereţii.

Testul pentru orice obiect făcut de om este cum va rezista testului îmbătrânirii. Eu susţin că arhitecţii ar trebui să-şi conceapă proiectele gândindu-se cum vor îmbătrâni obiectele imaginate de ei în perfecţiunea rece a planşetei, o dată nu numai cu scurgerea timpului, ci şi cu uzura produsă lor de prezenţa oamenilor. Tehnologia se supune şi ea unui test similar, pentru obiectele create de ea: testul de anduranţă, care ne spune cât timp rezistă un obiect la solicitări mari şi constante. Nu numai de anduranţă trebuie să se bucure obiectele create de arhitecţi, ci şi de virtutea dificilă de a îmbătrâni frumos.

LOCUIRE VERSUS SPAŢIU MUZEAL. O bizară eroare, apărută o dată cu modernitatea, este următoarea: casele se fac ca şi cum ar fi deja muzee; omul pare a fi, pentru ele, numai o anexă temporară şi întâmplătoare. Foloseşti aceste case cu teama de a nu le strica. Îţi vine să apelezi la modul lor de funcţionare, emis în mod competent de fabricant, ca la aparatele electronice. Cum s-a ajuns la această eroare? Din prejudecata că orice veritabilă valoare trebuie dusă la muzeu. Din aceeaşi clasă de erori fac parte multe din operele excepţionale ale modernităţii artistice, care nu par a fi fost scrise pentru un public cititor, ci pentru specialiştii în citit, care sunt criticii literari. Mare parte din opera lui Samuel Beckett pare a fi scrisă pentru elita restrânsă a criticilor de strictă specializare şi a esteţilor de un anumit rafinament. Să se compare Shakespeare, care pare a fi un viguros copac de pădure, cu Beckett, care pare a fi o foarte sofisticată plantă de seră. Cu Beckett nu poţi trăi decât în chip nevrotic: figura lui, un loc al locuirii pentru propriul său suflet, este aceea a bântuirii insomniace. Cu Shakespeare poţi trăi un amor sănătos: frenetic, complet, urmat de un somn odihnitor, până dimineaţă. Cu Beckett te aşteaptă alte delicii, delicate şi primejdioase în acelaşi timp, în care nu poţi vieţui, deoarece le poţi doar vizita, aşa cum drogurile ori energizantele nu pot deveni niciodată hrană; aşa este şi cu marii arhitecţii ai modernismului urban. Sentimentul de perfecţiune rece, muzeală. Senzaţia de străinătate tehnologică.

UNDE SUNT ZEII? Heidegger spunea că orice locuire trebuie să ţină laolaltă patru lucruri: cerul, pământul, oamenii şi zeii. Noi, modernii, pornim instinctiv şi implicit de la o antropologie sumară: pentru noi, omul este, în mod esenţial, adică reductibil la această „esenţă”, un homo habilis: omul apt să mânuiască cu pricepere uneltele tehnologiei. Şcoala, din ce în ce mai mult, tinde să producă doar oameni cu bune aptitudini tehno-economice. Progresul la care toată civilizaţia noastră sofisticată a lucrat din greu este acela că omul, conceput ca animal rationale, tinde să fie scos de sub rubrica sa tradiţională, aceea de homo sapiens, pentru a se situa în rubrica unui strămoş destul de primitiv al acestuia, homo habilis. Ne amintim din vremurile şcolarizării că resturile lui homo habilis provin din pleistocen (musterian), în timp ce homo sapiens, şi anume homo sapiens fossilis, apare mai târziu, în pleistocenul superior. Din cauza enormului succes tehnologic al civilizaţiei occidentale (care este azi a întregii lumi), antropologia noastră, în mod ciudat, s-a simplificat – a devenit instrumentală. Din om, mai are valoare doar ceea ce poate sluji întrebuinţării maşinilor. Cultura umanistă şi clasică, de exemplu, nu mai are valoare pentru hipermodernitatea noastră mulţumită de ea însăşi – locul ei în programele şcolare este din ce în ce mai mic. În acest mod ne-am pierdut capacitatea de a vedea în cer şi altceva decât aparenţa lăsată ochilor noştri, prin atmosfera terestră, de luminozitatea inegală a spaţiului cosmic care ne înconjoară. Platon spunea undeva că nu prin astronomie vom putea ajunge la cerul inteligibil. Ne ajută arhitectura produsă de arhitecţii noştri să ajugem undeva? În vreun cer anume? Din tetrada lui Heidegger (cerul, pământul, oamenii şi zeii), zeii au fost suprimaţi, iar omul pare a fi rămas, din ce în ce mai stingher, un simplu pretext de construcţie.

***

În încheiere, nu pot decât reafirma condiţiile care mi-au prilejuit reflecţiile de faţă. Eu locuiesc într-un apartament de 3 camere, care are 64 de mp, din care numai 40 sunt locuibili. Aceşti 40 mp sunt distribuiţi în 3 camere, bucătăria fiind şi ea locuibilă, la care se mai adaugă un balcon, un soi de dependinţă urâtă a unei debarale neterminate. La apartament se ajunge printr-o scară a blocului teribil de neatrăgătoare, făcută din materiale care parcă cheamă murdăria, disconfortul şi ochiul permanent indispus. Din acest motiv, scara blocului, în loc să fie un loc al vecinătăţilor cordiale, este un loc al acrelilor şi al posomorelilor, care se manifestă în cel mai bun caz prin indiferenţă şi, în cele mai multe din cazuri, printr-o dezagreabilă nesimţire. Agresivitatea izbucneşte şi ea uneori, având amprenta urâţeniei care ne înconjoară, la bloc. Nu că am fi oameni răi, noi, vecinii de bloc. Dar este acolo, în noi şi între noi, o influenţă negativă a corpului arhitectural în care suntem încapsulaţi. Arhitectul creează, cu fiecare construcţie pe care o face, un genius loci anume. Iar geniul locului, atunci când locuirea a fost proiectată într-un mod atât de nepăsător faţă de firea umană, este un geniu rău. Şi asta face ca relaţiile între oameni, indiferent de calitatea lor individuală, să se transforme în ceva apăsător şi trist.