fbpx

La Horezu, pentru un Maldăr de lucruri II

In primul articol despre Horezu am fost nevoit să întrerup şirul recomandărilor plimbăreţe din jurul Conacului Maldăr. Fidel promisiunii făcute, aceea de a nu părăsi zona fără a mai puncta câteva destinaţii mai puţin bătute, dar nu mai puţin meritorii, revin şi reiau din punctul în care am fost interruptus. Pentru cei care nu ştiu: ne aflăm la Măldăreşti, lângă Horezu, la pensiunea-hotel Conacul lui Maldăr, o destinaţie de cel puţin 4 stele adevărate în orice sistem civilizat de măsurare a confortului şi ospitalităţii, unde stăm bine, mâncăm bine, ne place cam tot. De-aici pornim pe coclauri (dar cu drumuri în general civilizat asfaltate), la distanţe nu mai lungi de 25-30 de km, pentru a descoperi felurite comori lăsate pe-acolo fie de vreo fiinţă superioară şi foarte supranaturală, fie de mai puţin supranaturalii noştri premergători, dar care nu se îndoiau prea tare de realitatea şi prezenţa Celuilalt. Legaţi-vă aşadar centurile de siguranţă, stingeţi ţigările şi ţineţi-vă mâinile acasă că începem.

Text : Bruno Andreşoiu
Foto : Bruno Andreşoiu, Andrei Badea

La Horezu, pentru un Maldăr de lucruri II

Dacă despre Costeşti cam toată lumea bună ştie că adăposteşte râpa-muzeu care fabrică trovanţi (acele pietre rotunjite cu forme bizare şi poveşti pe măsură) şi că acolo au fost opriţi minerii lui Cozma în ianuarie 1999, puţini sunt cei care au luat-o la stânga (venind dinspre Horezu) pe drumul şerpuind prin pădure spre Pietreni, ultima localitate înainte de parcul naţional Buila-Vânturariţa, înfiinţat în 2004 la iniţiativa Asociaţiei Kogayon.

La Horezu, pentru un Maldăr de lucruri II

Deşi nu m-am aventurat până pe crestele munţilor, vă spun că există mai multe trasee marcate, iar locurile sunt de o frumuseţe greu de imaginat de pe scaunul cu rotile al biroului cu computer. Stâncile masive, pe alocuri golaşe, pe alocuri acoperite de o vegetaţie bogată pe care culorile toamnei o fac de-a dreptul picturală, dau sentimentul unei naturi aproape neatinse de „binefacerile” civilizaţiei. Ca să nu credeţi că e vreo glumă, trebuie spus că altitudinea maximă e de 1 885 m pe Vârful Vânturariţa Mare şi mai sunt câteva vârfuri cu înălţimi de peste 1 500 m, toate pe o lungime a masivului de 14 km şi o lăţime variabilă de până la 2,5 km. Desigur, preferabil e să mergeţi acolo ca să vă convingeţi. Aşa că recomand cu căldură, dar şi cu grijă, munţii fiind destul de sălbatici, cu multiple posibilităţi de rătăcire. Cât despre a face acest lucru iarna, dacă există astfel de aventurieri printre noi, cred că precauţiile trebuie să fie şi mai serioase.

La Horezu, pentru un Maldăr de lucruri II

Pentru cei mai puţin sportivi, mă grăbesc să spun că la poalele micului parc naţional, la marginea satului Pietreni, în capătul unui drum pietruit (cum altfel?) cu acces semnalizat – Biserica Sf. Nicolae zice semnul – se găseşte ceea ce tradiţia locului numeşte Biserica 44 de izvoare a fostului Schit de Supiatra. Atestată de pe la 1701, construcţia simplă, de plan dreptunghiular, îndulcit la un capăt de absida altarului, a fost ridicată, conform tradiţiei, pe locul unui vechi schit de lemn. Bisericuţa de factură brâncovenească, cu pridvor sprijinit pe opt coloane ce a fost, în vremuri, închis cu ziduri către munte şi geamuri în rest, a fost proaspăt restaurată şi, dacă aveţi noroc să şi intraţi, veţi putea vedea sfinţii şi îngerii pictaţi, prin 1779, de penelul zugravului Efrem.

La Horezu, pentru un Maldăr de lucruri II

Încojurată de păduri mai mult sau mai puţin seculare către deal şi munte şi de livezile oamenilor către vale, e greu de imaginat un amplasament mai potrivit decât acesta, măcar dintr-o perspectivă poetic-peisagistă dacă nu din cea, firească aici, a slăvirii creaţiei. De-ar lipsi cele două coşmelii cu cine ştie ce instalaţii tehnice care flanchează la mică distanţă biserica, ai putea crede că ai traversat o falie temporală şi te-ai trezit cu două-trei sute de ani în urmă. Aşa însă, nu.

La Horezu, pentru un Maldăr de lucruri II

Întorcându-vă către Măldăreşti, pentru prânz sau cină, nu ezitaţi să vă opriţi în drum şi la mica bisericuţă din lemn a fostului schit Grămeşti. Greu de zărit, ascunsă cum se află la poalele unei păduri de brazi din marginea satului, îmi pare totuşi că este semnalizată din stradă. Deşi pitită într-un fel de cătun al satului Pietreni, biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” este datată 7173, adică 1664 după Cristos, şi este ctitorită de o importantă faţă bisericească a vremii – Mitropolitul Ştefan I. Ştiind aceasta şi în plus că este unul dintre puţinele exemple de biserici din lemn ctitorite de mari boieri sau dregători păstrate, calitatea arhitecturii (constând în proporţii, compoziţie volumetrică, detalii de dulgherie şi îmbinări în lemn) nu mai este de mirare. Aşezată pe un soclu înalt din calcar, biserica alcătuită din pridvor, naos şi altar pare o casă ţărănească sfinţită. Şansa a făcut ca eu să nimeresc acolo într-o zi de sărbătoare şi însoţit de Smaranda, fetiţa mea de 4 ani, când lumea se aduna pentru liturghie şi pentru sfinţirea bucatelor. E greu de povestit cum a fost Smaranda preluată de comunitatea smerită de băbuţe îmbrobodite, dusă la împărtăşit şi copleşită de prăjituri şi bomboane. După o asemenea dovadă de profundă omenie şi credinţă, sentimentul că lumea mai are totuşi o şansă devine atât de puternic, încât nu ţi se mai pare inutil să o iei de la capăt în fiecare zi.

La Horezu, pentru un Maldăr de lucruri II

După o binemeritată pauză la conac, musai trebuie pornit în direcţia opusă Horezului, recte către Târgu Jiu, dar nu prea departe, căci în Slătioara pândesc lucruri ce nu trebuie evitate. Primul şi probabil cel mai important dintre ele se cheamă „Biserica cu potecaşi” şi se află în Vioreşti, un sătuc aparţinând de Slătioara, pe partea stânga a drumului ce merge spre Târgu Jiu. De ce se cheamă astfel, cine sunt şi ce vor potecaşii? Apoi, potecaşii erau, prin veacurile 18-19, un fel de formaţiuni paramilitare, gărzi conduse de vătafi de plai pentru a combate lotrii, adică tâlharii ce se ascundeau prin codrii din împrejurimi. E de ştiut că, o vreme, graniţa imperiului austro-ungar a trecut taman prin Slătioara, deci misiunile lor erau practic de pază a frontierei. Numele li se trage de la obiceiul de a umbla (călare) pe potecile de munte în căutarea respectivilor outlaws. Biserica, ctitorită pe la 1782 de vătafii Ion Ursanu şi Ion Viorel, este împodobită la partea superioară cu o friză unică, înfăţişând ctitorii înconjuraţi de câţiva potecaşi, în straie de sărbătoare, cu căciuli înalte, toţi călare. Şi această biserică este bine restaurată, iar căsuţa ţărănească părăginită care se zăreşte în buza dealului, dincolo de gardul cimitirului predispune la meditaţii amare în legătură cu patrimoniul nostru mărunt.

La Horezu, pentru un Maldăr de lucruri II

Zona în care se găseşte biserica se cheamă „la râpi”, datorită formaţiunilor bizare din coastele dealurilor ce străjuiesc valea şi cunoscute, dar nu de localnici, drept „piramidele de la Slătioara”. Din curtea bisericii, în lumina apusului, piramidele nisipoase se aprind superb şi merită deplasarea. De ajuns până la ele e destul de complicat, printre copaci, bălării, tufe de măceşe şi păducel, dar cei cu adevărat determinaţi o pot face.

La Horezu, pentru un Maldăr de lucruri II

Toţi ceilalţi se pot mira de ele de la distanţă, iar curtea bisericii e un loc foarte potrivit. Dar dacă vreţi să nimeriţi uşor, întrebaţi de „Râpi” şi nu de „Piramide” că pe mine asta m-a dus într-un cu totul alt loc, prilej cu care am mai descoperit o mică bisericuţă – bijuterie, despre care nu am aflat decât că este o ctitorie ţărănească de sfârşit de sec. XVIII – început de XIX şi că are hramul Buna Vestire şi Cuvioasa Paraschiva. Restaurată şi ea, vă recomand cu căldură să nu o evitaţi, dacă reuşiţi cumva să o găsiţi (se află pe o uliţă de aceeaşi parte a drumului naţional ca şi cea cu potecaşi, mai spre Horezu).

La Horezu, pentru un Maldăr de lucruri II

Mai departe nu vă mai duc decât până la Polovragi, dar nu la mănăstire, că acolo ştiţi să ajungeţi şi singuri, şi nici la peşteră, nu că nu merită, ci ca să evitaţi ghida logoreică. Vă propun un popas mai puţin uzitat – cimitirul din localitate, un loc ce nu ar trebui perceput defel morbid. Pentru mine cel puţin, cimitirele nu sunt neapărat patria strigoilor, ci mai degrabă insule liniştite, devieri de la ritmul cotidian şi destinaţii pline de semne. Nefăcând excepţie, cimitirul din Polovragi păstrează încă semnele tradiţiilor şi ritualurilor străvechi de înmormântare, pe cale astăzi de a fi înghiţite de noile obiceiuri citadino-importate.

La Horezu, pentru un Maldăr de lucruri II

Privind chiar numai peste gardul cimitirului, omul nefamiliarizat cu astea va fi surprins să vadă ici-colo, printre morminte, tulpini înalte de brazi cu câteva crengi împodobite la vârf. Unii uscaţi, alţii încă verzi, brazii de înmormântare mărturisesc inclusiv vremea la care se va fi sfârşit cel pe care îl însoţesc dincolo. Tradiţia bradului de înmormântare se pierde în timp şi poartă felurite interpretări. În general, tulpinile acestea sunt puse la căpătâiul tinerilor, adică a celor morţi înainte de vreme, de obicei nenuntiţi. Înmormântarea acestora se desfăşura ca un soi de nuntă postumă, pentru a repara simbolic încălcarea ordinii fireşti a vieţii prin moartea înainte de vreme, iar bradul însoţea ritualul. O altă posibilă sursă o constituie credinţa că fiecare om îşi are un dublu în natură, fiecare om îşi are bradul lui, iar la moarte trebuie să i se găsească bradul din pădure, să fie doborât şi adus la mormânt, căci fără el omul nu poate merge liniştit în viaţa de apoi.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0