Cum a pornit preocuparea ta pentru tema structurilor ideologiza(n)te ale copilăriei în țările sovietice și cum s-a transformat pe parcursul călătoriilor și cercetărilor în aceste spații, în aceste rămășițe de lumi pe care puțin le cunoaștem de fapt? Ce ai descoperit acolo (și n-ai fi putut intui sau înțelege de la distanță)?

Preocuparea mea a pornit din fascinația pentru modul în care un proiect politic utopic își traduce visul în materie și spațiu, cum ideea de „om nou” devine protocol constructiv. Inițial m-a atras mecanismul teoretic: conceptul copilului ca „soft wax”, ca materie primă a viitorului. Însă teoria este o schemă goală fără corpul său fizic. Călătoriile și cercetările pe care le-am făcut în spațiul post-sovietic, în orașe din Kyrgyzstan, Uzbekistan, Kazakhstan, dar și în Balcani, au înlocuit schema cu organismul. Am înțeles atunci că laboratorul era cu adevărat o realitate arhitecturală și nu o metaforă.

Am găsit acolo structuri ce devin amintiri ale unui viitor ce se imagina etern. În fața Teatrului de Păpuși din Tashkent, fațada căruia redă jocul ce specificitățile sale locale, în preajma unui turn de joacă în formă de rachetă, ruginit, în Belgrad, sau descoperind mozaicul de pe fațada Institutului Mama și Copilul din Chișinău, ce înfățișează imaginea clară a copilului fericit, atletic, privind către viitor și mereu pregătit, am experimentat direct senzația optimismului în degradare. Multe dintre aceste mașinării pedagogice, concepute pentru a modela minți și corpuri colectiv, zac acum părăsite. Revelația poate cea mai profundă a fost momentul observării distanței dialectice dintre intenția totală a formei și viața care o deturnează. Terenul de joacă utopic, cu orbitele sale metalice, devine în prezent un simplu loc de întâlnire; decorul ideologic se tocește, dar forma rămâne și este reapropriată de o imaginație nouă. Am înțeles că materia are o reziliență care depășește ideologia, iar acest fapt poate fi descoperit în prezența fizică a acestor structuri și în jocul copiilor care le oferă o funcție nouă.

Cum ai descrie, cum ai defini designul sau limbajul plastic/tehnic/arhitectural al acestor infrastructuri ale copilăriei și pedagogiei? Te-a interesat și o dimensiune estetică/formală? (de pildă, pe o filiație modernistă – futuristă / abstracționistă / constructivistă) Există și o anume frumusețe (ambiguă, contradictorie?) în toată această infrastructură a jocului și educației? Dar un ludic deturnat? 

Din punct de vedere arhitectural, vorbim despre un brutalism prietenos: betonul, sticla abundentă, spațiile deschise și luminoase ale palatelor pionierilor sau școlilor. Acestea comunică valori fundamentale ale celei de-a doua jumătăți ale secolului trecut, în spațiul la care facem referire; este vorba despre transparență, sănătate, colectivitate. Nu există colțuri întunecate sau spații retrase, totul este expus, vizibil, parte a unui organism colectiv. Mozaicurile pe care le-am documentat sunt un capitol esențial. Ele sunt un realism socialist pentru copii. Sunt pline de dinamică ce traduce visul utopic într-o narativă accesibilă întrupată de cosmonauți, ingineri, sportivi, fizicieni, toate reprezentate cu o forță eroică care să inspire identificare și entuziasm.

Există, fără îndoială, o asociere directă cu avangarda constructivistă rusă, de la fascinația pentru mașinărie, pentru structura scheletală, pentru viteză și space race până la reprezentarea omului în lucrările mele, o referință evidentă la personajele lui Malevich. Această asociere devine mai palpabilă în locurile de joacă: rachetele, sferele, structurile tubulare abstracte sunt cosmosul transpus în aparat de joacă. Este o estetică care vrea să fie didactică, să formeze gustul și percepția spațială încă din copilărie, orientându-se spre forme pure și un viitor tehnologizat. M-a interesat tocmai această ambivalență: instrumentele unei îndoctrinări sunt adesea de o frumusețe formală incontestabilă, curată, încrezătoare. Această frumusețe a funcționat ca o cale de seducție, făcând mesajul ideologic mai atractiv pentru mintea copilului.

Frumusețea este profund ambiguă și contradictorie. Este atractivă și îngrijorătoare în același timp. Este frumusețea unui mecanism bine construit, a unei viziuni totalizatoare și a eficienței ei formale. Emoția pe care o provoacă este și ea complexă: admirație pentru curaj și melancolie pentru intenția care l-a generat. În ceea ce privește ludicul, aici se află poate miezul contradicției. Statul a înțeles puterea ontologică a jocului ca formă primară de relație cu lumea și a încercat să o capteze, să o standardizeze, să o facă previzibilă și colectivă. Jocul devine, deci, o simulare dirijată, un exercițiu pentru viitorul socialist.

Însă și acesta este un punct important pe care călătoriile mi l-au arătat, acela că există o capacitate organică de re-deturnare. Copiii, atunci și acum, posedă o geneză a imaginației care depășește orice scenariu prescris. Materialul ideologic dispare, iar forma goală rămasă este din nou umplută de o imaginație liberă. Această contradicție între intenție și interpretare este deci una dintre cele mai umane urmări. Este dovada că nici cea mai atentă planificare nu poate controla cu adevărat relația vie dintre organism și mediul construit.