Less is more
Ce este un penthouse? Cel mai tare apartament dintr-o clădire. Ce înseamnă asta? O suprafaţă de desfăşurare foarte mare, o privelişte de ansamblu, într-un cuvânt: o „superpoziţie”.
Ce face din penthouse-ul amenajat de Eliza Yokina şi Adrian Soare un spaţiu foarte interesant este minimalismul designului în contrast cu extravaganţa conceptului de bază şi accentuarea acelor caracteristici care îl particularizează. Imaginea tridimensională reală a spaţiului înconjurător, creată prin intermediul deschiderii pe toate cele patru laturi ale clădirii, a fost exploatată atât prin ferestre, cât şi prin două terase largi, repartizate în puncte opuse ale apartamentului. Prin golurile mari, exteriorul pătrunde în interior, lăsându-l să se răsfeţe pe tot parcursul zilei în razele soarelui, fără să răsufle însă niciun strop din intimitatea căminului. Terasa dinspre dormitor este bine „apărată” de un flanc de blocuri comuniste, în timp ce cealaltă respiră uşurată, relaxându-şi privirea pe deasupra insulei de case.
Rigurozitatea cu care au fost dispuse doar obiectele de mobilier necesare, fără a încărca inutil cu decoraţiuni, transformă apartamentul într-un spaţiu aerisit, încăperile comunicând fluent atât cu exteriorul, cât şi între ele. Profitând de lipsa vecinilor pe acelaşi etaj, baia a fost structurată în aşa fel încât să înmagazineze cât mai mult din atmosfera exteriorului, cada îngropată fiind protejată de un perete curb din cărămidă de sticlă. Aspectul de seră şi linia rotundă a peretelui contrastează puternic cu simplitatea celorlalte încăperi, cu liniile drepte şi sobrietatea culorilor.
Betonul aparent, păstrat atât în zona de living, cât şi în camera de duş, completează rigurozitatea designului, permiţându-i o doză de libertate tipic urbană datorită materialului, prin intermediul acestui accent brut, nefinisat. Imparţialitatea amenajării minimaliste este animată subtil prin jocul nuanţelor din parchet, dar în special prin alternarea luminii, umbrelor şi penumbrelor. Corpurile de iluminat, răspândite prin încăpere păstrează linia generală, fiind, în sine, copii ale aceluiaşi obiect, dimensionate diferit şi structurate în funcţie de destinaţie. Singurele care îşi depăşesc condiţia funcţională, devenind decorative şi incorporând amprenta stilistică a arhitectului, sunt siluetele organice, atent decupate parcă din linia peretelui, ce lasă lumina să se reverse din spatele lor, conturându-le.