Liga arhitecților

800x600_1442389052_coperta_igloo

Scriam, în urmă cu două luni şi în aceeaşi „prestigioasă” publicaţie, un articol numit „Arhitecţi de Dumping”, în care mă plângeam de prestaţia moralo-economico-profesională a unora dintre colegii de breaslă. Îmbarcaţi pe traseul preţuri infime – calitate slabă a proiectelor – spaţiu public distrus, o nu mică parte a arhitecţilor patriei contribuie din plin la discreditarea masivă a breslei, a meseriei, a spaţiului construit. Scris cu oarecare iritare, articolul nu făcea decât să constate o stare cât se poate de nasoală, recomandând abstinenţă, dar nu şi măsuri profilactice. Stârnind el oarecare reacţii de la prieteni şi comentarii online, mă gândesc că problema preocupă de-adevăratelea pe multă lume, aşa că poate merită şi o continuare, de data asta în altă cheie.

Să vedem cum arată piaţa de arhitectură de la noi, în coordonatele ei de bază. Cadrul legal de exercitare a profesiei se cheamă Legea 184/2001, în baza căreia se şi înfiinţează Ordinul Arhitecţilor, organizaţie menită să se ocupe de gestionarea dreptului de semnătură. Ca atare, orice arhitect care îşi doreşte să profeseze legal în România trebuie să devină membru al Ordinului şi să obţină „dreptul de semnătură”. La pachet cu un număr şi o ştampilă. Deschis tuturor absolvenţilor de facultate de profil, obţinerea respectivului drept este aproape o formalitate, pe bază de examen simplu şi portofoliu uşor de încropit, după un stagiu nici el prea greu de făcut.

Odată obţinut, dreptul de semnătură şi ştampila rămân active atât timp cât nu uiţi să plăteşti cotizaţia, aceeaşi pentru toţi, indiferent de numărul de proiecte, de valoarea sau de amploarea acestora. Deplină egalitate, deci, a membrilor breslei în faţa organismelor interne. Să mai spunem şi că, în 2005, Ordinul a propus „Onorariile de referinţă” pentru finanţarea profesiei şi, în 2014, „Misiunile Arhitectului. Sistemul de Informaţii asupra Costurilor pentru Proiecta­rea de Arhitectură”, un document serios despre conţinutul practicii de proiectare. Ambele sunt însă documente de circulaţie internă, cu impact mic sau inexistent la nivelul pieţei. Pe de altă parte, legalizată sau nu prin ştampilă, arhitectura se bucură din plin de statutul de profesie liberală într-o piaţă ce funcţionează în mod real după legile concurenţei. Adică după regula celei mai bune oferte. Interpretarea acestui principiu ţine însă masiv de context, în ecuaţie intrând nu numai arhitectul şi proiectul său, ci şi, poate mai ales, clientul şi judecata sa. Această a doua instanţă care face ca profesia noastră să existe îşi are, şi ea, caracteristicile proprii.

Am mai scris şi despre asta, aşa că n-am să insist prea mult, dar, în termeni foarte generali, putem spune că nu excelează nici în pricepere şi nici în onestitate. E şi normal. Pe o piaţă relativ nouă, slab reglementată, partea leului şi-o taie veleitarii, speculanţii, cei lipsiţi de scrupule. În plus, să nu uităm că piaţa de arhitectură este supusă abuzurilor administrative de tot felul şi traver­sează un moment economic nu tocmai fericit – bazat pe un trecut recent şi mai prost – care privilegiază preţul mic, în ciuda calităţii, ba uneori chiar a raţiunii. Să mai spunem şi că restul legislaţiei care atinge domeniul pare mai degrabă să tolereze arhitectura în loc să o încurajeze, fiind făcută parcă de constructori care s-au certat toată viaţa cu arhitecţii. Concluzionând rezumativ, situaţia e cam aşa: organism de breaslă slab, incapabil să-şi selecteze membrii sau să impună reguli de protecţie valabile pe piaţă, legislaţie puţin favo­rabilă, clientelă calitativ slabă şi moment economic dur.

Nimic neobişnuit, veţi spune, într-o Românie condusă de incapabili de atâta vreme, numai că, în cazul ăsta, vorbim de domeniul care dă formă prezentului şi viitorului, ba mai influenţează şi patrimoniul. Adică ceva mai grav decât croitoria în lohn sau subvenţia la hectar, probabil din categoria şi de nivelul educaţiei sau sănătăţii.

Deci, ce ar fi de făcut?, că de observaţii şi analize suntem sătui. Departe de mine gândul de a emite verdicte şi a stabili soluţii, dar un scenariu parcă mi-aş îngădui să propun, din categoria lui „ce-ar fi dacă?”, bineînţeles.

În primul rând, pentru a practica profesia, e nevoie – legal vorbind – de recunoaşterea Ordinului (drept de semnătură, ştampilă etc.). Ca atare, Ordinul îşi vede de treabă, bine merci, funcţionând în aceeaşi parametri, prea puţin utili pieţei reale, mai birocratici sau mai culturali, după caracterul şi preocupările preşedintelui de moment. Ce-ar fi însă dacă, în paralel şi în deplină armonie cu Ordinul (adică respectând toate rigorile legale pe care acesta le păzeşte), arhitecţii dispuşi să îşi asume un cod deontolo­gic ceva mai solid, ar alege să se grupeze într-o formaţiune de elită? Într-o, să-i spunem, Ligă a arhitecţilor, care şi-ar propune statutar garantarea (şi promovarea) serviciilor profesio­niste de proiectare de arhitectură, ca unică metodă de a genera calitate a proiectelor, a construcţiilor, a spaţiului public. Prima condiţie pentru a accede, pe lângă statutul de practicant legal, subînţeles, ar fi dovada unei practici reale de bună calitate.

Astfel nu ar putea intra în Ligă arhitecţi cu drept de semnătură, dar angajaţi în alte birouri, arhitecţi stampilatori pe bandă etc. Există, slavă Domnului!, astăzi în România un număr semnificativ de buni practicieni, profesionişti capabili să execute proiecte de arhitectură la cele mai înalte standarde ale meseriei. Concursurile şi publicaţiile de arhitectură au dovedit-o cu prisosinţă în ultimii ani. În fapt, mă gândesc că apartenenţa nu ar trebui să se reducă la arhitecţi practicanţi, ci să includă şi birouri de proiectare (obligatoriu conduse de arhitecţi), entităţi colective care realizează proiectele. Minimal birocratizată, cu doar câteva posturi (cu activitate temporară) necesare validării candidaturilor şi a urmăririi respectării codului, Liga s-ar ocupa în special de promovarea calităţii serviciilor membrilor săi. Liberă de orice egalitarisme categoriale, căci e independentă, Liga ar putea rapid deveni partenerul adevărat al celor care caută servicii de arhitectură de calitate, neintervenind pe piaţă decât în sensul validării profesionale a membrilor săi. Baza sa de date, transparentă şi uşor accesibilă, ar fi primul pas, obligatoriu, în căutarea unui arhitect.

Desigur, în schimbul apartenenţei la Ligă, arhitecţii trebuie să îşi asume câteva reguli de bază, care pleacă de la respectarea – pe bune – a legilor în vigoare şi sfârşesc cu asumarea misiunilor de proiectare şi a unor onorarii minime, sub care nu se acceptă contractarea. Ar mai trebui să respecte principiile concurenţei loiale, încurajând competiţia deschisă, transparentă (care ar reduce riscurile unor negocieri încruci­şate, păguboase pentru arhitecţi). Încălcarea dovedită a principiilor statutare, dar şi imposibilitatea dovedirii continuării practicii de bună calitate, ar atrage suspendarea sau excluderea. Inutil să insist, cred că s-a înţeles ideea, de nu o vor fi avut-o deja mulţi dintre cei nemulţumiţi de starea actuală a breslei.

Pentru a o transforma însă în realitate mai e nevoie de ceva efort de structurare, ordonare şi detaliere, dar n-ar trebui să fie prea complicat, iar idei am văzut că există din belşug. Cei interesaţi, măcar în principiu, sunt rugaţi să se manifeste pe adresele revistei sau direct la mine, ca să vedem dacă ne putem aduna suficienţi ca să pornim treaba.