LSD Theatre Show – exerciţii de respiraţie şi ridicare sisifică din şanţ
„Probabil că zahărul ne omoară pe toţi” şi alte adevăruri care răsună cu ecou perpetuu în hipofiza ţării ăsteia aparţin unui monolog savuros pe care Isabela Neamţu, vocea feminină a unui nou show flamboaiant şi halucinant, îl ţipă din rărunchi. Cuvintele ei şi ale lui Matei Chioariu, celălalt „orator”, uneori interlocutor şi alteori „prunc” încărcat religios, revin, la ruminare, din nou şi din nou, ca emblematice pentru societatea fals sclipicioasă şi declarativ religioasă în care ne-nvârtim.
Textul dramaturgului premiat la Tony, Christopher Durang, e pus în scenă şi în lumina unor neoane stridente de Horia Suru, iar actorii noştri îl enunţă tensionat în deplina cunoştinţă a multelor cauze şi cazuri de frustrare puse pe tapet. Care dintre noi n-a reacţionat cu o strângere de buze şi de inimă în faţa ultimei picături din lungul şir de chinuri urbane zilnice? Tot ce face Isabela, în rol de şomeră „labilă psihic” şi dezgustată de fericiţii făţişi, este să urmărească picătura până la inexorabila concluzie: BOOM! Dacă Ea curtează urlând participarea publicului, Matei încearcă să-şi atragă acalmia cu un flaut, smucind de-o perdea ţesută din medicamente şi terapie comportamentală. Ea maniacă, El depresiv, captivează pe scena Godot-ului, luând cuvântul şi separat, şi în sketch-uri onirice împărtăşite – o împreunare tragicomică, potenţată cu râsete de sitcom, tunete şi zeci de alte sonorităţi mixate live by Rufi. Reclame şi talk-show-uri care atacă sala cu propria neverosimilitate sunt reimaginate în cheie abuzivă, împletindu-se contra-realist în trip-ul cuplului. Simultan, progresiv, miturile identităţii şi actului sexual, subiect acaparant al Americii anilor ’80, şerpuiesc la suprafaţa acestei efervescenţe în doi. Între nevroză şi himere, se va alege imnul prigoniţilor sorţii, un “Don’t Stop Me Now” exploziv care ne aruncă tuturor mănuşa unor 10 minute de claritate sau a unei vieţi neîmplinite asumat şi cu gura până la urechi – „râdeţi, râdeţi… şi o să plângeţi singuri mai târziu”.