Lumina ca element de arhitectură
Le Corbusier a dat, poate, una din cele mai plastice dar, în acelaşi timp, şi una dintre cele mai complete, mai clare şi mai precise definiţii ale arhitecturii ca fiind „acel joc savant, corect şi magnific al volumelor reunite în lumină”. Spaţiul, materialul şi culoarea, adică principalele instrumente cu care operează arhitectura sunt, în mod esenţial, dependente de lumină: de intensitatea ei, de unghiul de incidenţă, de rază, de dispersie, de refracţie, de oglindire, pe scurt de toate aceste fenomene care îmbracă lumea şi ne-o prezintă, mai limpede sau mai distorsionat, mai tăios sau mai delicat, mai vibrant sau mai nuanţat, dar, întotdeauna, în gradaţii infinite de clarobscur, de strălucire şi de umbră.
Dacă ne dăm cu un pas mai în spate şi încercăm să privim în ansamblu, dacă ne poziţionăm undeva mai departe, primul impact (dimensiune, formă, scop) pe care îl are obiectul de arhitectură, observăm că el este, de fapt, complet tributar, până la urmă, felului în care este pus în lumină.
Arhitectura ca, de altfel, toate artele (aşa cum sunt ele definite prin intermediul valorilor lor incontestabile, prin piesele de rezistenţă, prin suma tuturor acelor spaţii sau imagini care sunt percepute ca fiind superlativele unei epoci, ale unui stil sau ale unei tehnici – de la catedrală, cu filtrele sale mistice date de vitralii şi de deschiderile cupolelor, până la pânzele lui Rembrandt) pot fi citite (şi) ca o sumă de elemente şi de tehnici ajustate în funcţie de lumină şi subordonate, în ultimă instanţă, acesteia. Arhitectura, deci, ca toate artele, se supune, la rândul său, dar poate şi manipula lumina naturală, cu instrumentele specifice pe care le are la dispoziţie: o filtrează, o ghidează sau o ajustează, după caz, astfel încât percepţia – în egală măsură vizuală şi psihologică – a proporţiei obiectului, a spaţiului anvelopant şi a celui interior cu care arhitectura operează, să corespundă cu intenţia autorului şi să apară, în ansamblu, nedeformată (să ne amintim aici de colonadele templulului grec şi de corecţiile menite să echilibreze efectul de perspectivă sau de principiile trompe l’oeil-ului).
Pe întreg acest parcurs de formări şi deformări pe care orice construcţie îl suportă de la concept la finalizare, lumina naturală capătă, în mâna arhitectului, caracterul unui obiect, al unui instrument capabil să definească şi să construiască spaţiul şi în funcţie de diferitele sale gradaţii controlate: captată şi răsfrântă în interior, lumina deschide sau comprimă un spaţiu, îl măreşte sau îl micşorează, îl apropie de exterior sau îl separă complet de acesta.
Practic, arhitectul concepe un spaţiu pe care îl poate materializa doar printr-o punere în scenă (în sens teatral şi cinematografic): creează un decor, o scenografie pentru un context, pentru o nevoie socială, culturală şi economică, pe care pune reflectoarele sau, din contră, proiectează alte elemente de mai mare importanţă, gradând totul în funcţie (şi) de intensitatea luminii.
Pentru a ilustra această abordare ludică a obiectului construit, am ales trei modele de joc: cinematografie şi lumină; carte şi lumină; respectiv educaţie şi lumină. Mai precis spus: Fundaţia Jerôme Seydoux-Pathé, dedicată promovării artei cinematografice şi prezervării patrimoniului Pathé – un obiect în care lumina naturală, respectiv lipsa ei, sunt scenografic introduse; Biblioteca Universitară din Helsinki – un canion de forme organice, creat pentru a fi inundat, din toate direcţiile, cu lumină; şi, respectiv, Muzeul naturii şi ştiinţelor din Dallas – un cub aparent suspendat deasupra unui teren accidentat (la rândul său parcă levitând deasupra spaţiului urban), un cub străpuns de planuri oblice şi curbe de lumină şi, în acelaşi timp, un obiect complet out of the box, practic o metaforă vizuală a înseşi funcţiunii sale, de oglindă a naturii şi a ştiinţelor.