Lumina de sus – El Greco

Sunt și eu obișnuit, ca tot omul, să-mi vină lumina de sus. Cum ar putea fi altfel din moment ce până și pe Dumnezeu l-am așezat acolo, sus?! Cum ar putea fi altfel din moment ce generații după generații de arhitecți au luptat cu piatra zidurilor pentru a lăsa să intre lumina?! Renascentiștii au adus lumina lăturalnică, indirectă, cea care – deși venită de la Dumnezeu – nu orbește, ci mângâie. Cota divinității scăzând progresiv, secolul nouăsprezece a deschis spațiul interior al clădirilor direct către cer. După Crystal Palace-ul Londrei au venit Palais de l’Industrie la Paris, demolat și înlocuit în prag de secol douăzeci cu cei doi urmași ai lui, Grand Palais și Petit Palais. Grand Palais este până astăzi cea mai amplă boltă de sticlă din Europa. Loc unde privirea lui Dumnezeu poate atinge direct mozaicul pardoselei, după ce va fi mângâiat trupurile vizitatorilor. În Grand Palais, senzația că lumina nu poate veni decât de sus mă copleșește de fiecare dată; se impune ca o evidență. Obiceiul, ce să-i faci…

Ceea ce uitasem este faptul că lumina Domnului este în primul rând lumină și deci se poate reflecta. Unele fărâme de Dumnezeu, fărâme omenești se înțelege, au încorporat un asemenea grad de dumnezeire încât trimit raze luminoase înapoi, către cer. Și fără îndoială că asta Îl hrănește pe Dumnezeu. Nu am dovezi despre realitatea acestei modalități de regenerare divină, dar expoziția El Greco ce se ține în acest moment la Grand Palais la Paris este o dovadă incontestabilă că cerul poate primi lumina venind din jos, de la pământeni. Desigur, El Greco nu este un pământean ca ceilalți. Spun „este”, pentru că nu trupul său continuă să ilumineze stelele, iar partea din sine care o poate face este nemuritoare. Expozițiile El Greco sunt rare. Douăsprezece națiuni plus Franța au participat la această Cină de Taină aflată sub ochiul luminos al Domnului. Muzeele din Statele Unite au acceptat să se despartă pentru câteva luni de comori inestimabile și în primul rând de altarul Adormirii Maicii Domnului, proaspăt restaurat de către Art Institute of Chicago. Numărul mecenatelor pentru expoziție este impresionant, dominat de doi uriași, grupul Aurel BGC și Niarchos Foundation.

Pe vremuri, în anii de liceu, El Greco ne dăduse imboldul pentru a descrie prin „culoarea vântului turbat” unele tonuri. Până astăzi, nu am un termen mai adaptat. În fiece pânză, pânza tabloului ori pânza veșmintelor, culorile sunt acelea ale haosului celest. Scânteieri pure înconjurate de umbre adânci și de amestecuri vijelioase, cele de dinainte sau de după existența culorilor. Ar fi putut picta doar sfinți și ar fi rămas în istorie. Ar fi putut picta doar portrete. Doar peisaje. Doar brocarturi și mătăsuri. Orice ar fi făcut, grecul ăsta ar fi rămas în istoria artei ca un fel de obiect necatalogat, niciodată egalat, veșnic neasemenea.

Pereții prind viață, formele alungite, învăluite în culori până și de curcubeu neștiute se înalță de secole într-un zbor încremenit. Deseori, privirea urcă (Iisus pe drumul crucii – 1585, Maria Magdalena penitentă – 1584, Sfântul Petru penitent – 1595). Alteori, ea coboară către suferința Domnului (Sfânta Veronica – 1580) ori către mizeria săracilor lumii acesteia (Sfântul Martin și cerșetorul – 1599). Rareori apropiată de orizontalitate, prizonieră realității, precum în „Fabulă”, din 1585.

Cum altfel, pentru un omagiu acestui extraterestru? Plecat din Creta, din inima însăși a ortodoxiei, trecut prin Renașterea italiană și ajuns în cealaltă inimă a creștinismului, Spania cea prea-catolică.

Mențiune specială evidentă pentru „Logodna Fecioarei”, care face oficiu de ambasador al României. Căldură în suflet, vibrație a fibrei naționale. Emoție vecină lacrimilor. Lumina reflectată către cer de către oglinzile unui suflet de excepție.

Până în 10 februarie 2020.