fbpx

Manastirea Bucovat

„A răposat robul lui Dumnezeu jupan Stepan, fost mare ban al Craiovei. Veşnica lui pomenire! În zilele binecredinciosului şi de Hristos iubitorului, domnul nostru Io Alexandru Voievod, şi fiul său Mihnea Voievod, în anul 7082 (1574), în luna decembrie 11 zile.”

Text: Luiza Zamora
Foto: Şerban Bonciocat

Aşa cioplise nu se mai ştie cine piatra de mormânt care închidea pentru cele veşnice trupul adormitului, în pronaosul bisericii Bucovăţului. Nu apucase să îşi vadă ctitoria pictată, iar camera în care fusese îngropat purta doar împletituri în două viţe, cruci cu două braţe şi postament în trepte, căci nu se cuvenea ca lăcaşul Domnului să fie lăsat gol. Închisese ochii cu gândul că liniştea pe care o tânjise toată viaţa o va găsi abia acum în locul pe care, cu doar doi ani înainte, îl ridicase întru numele celui dintre sfinţi părintelui nostru marelui arhiereu şi făcătorului de minuni Nicolae episcopul Mirelor de la Lichia. Stepan vel ban fusese credincios voievodului şi familiei sale, îi însoţise până şi în îndepărtatul Alep, când aprigul Mircea Ciobanul îi exilase. Îşi dovedise calităţile de tălmaci atât la Poartă, cât şi în ţara de dincolo de păduri. Nici îndemânarea în lupta dreaptă nu-i fusese străină. Deveni mare portar, îndată după lupta de la Boian, iar la ceva timp după asta se făcu mare clucer, îngrijindu-se de toate magaziile, pivniţele şi cămările curţii domneşti. Când Alexandru II Mircea, căruia îi fu ascultător se urcă pe tron, îl ridică ban al Craiovei primind averi întinse. Văzuse din timp lăcaşul cesta sfânt de pe malul stâng al Jiilor şi ştiuse că aici va fi gropniţa lui şi a familiei sale. Şi o ridicase şi o reparase dempreună cu fiul său Pârvu vel clucer, nu mult după ce feciorul o luase de soaţă pe Benedetta, nepoată după soţie a lui Vodă Alexandru. Poate că aşa se explică de ce ctitoria boierească este aşa de mare şi de ce fu pictată în două etape. Planul bisericii e cel pentru care veacul arăta o largă preferinţă, triconcul. Altarul cel sfânt fusese flancat de două pastoforii cu formă de încăperi întortochiate şi tăinuitoare de bani, mai ales proscomidiarul unde, peste foarte multe sute de ani, Sandu Preda avea să găsească banii trebuincioşi reparării după incendii şi cutremure de pământ a bisericii.

Ciudăţenia meşterilor masoni făcuse ca altarul să fie boltit en cul-de-four, dar deasupra naosului larg înălţaseră, după tradiţie, mândră turla. O sprijiniseră pe semicilindri transversali la E şi la V, iar absidelor le aşezaseră deasupra semicalote. Locul de gropăciune al boierului avea deasupra două calote despărţite de un arc dublou de la răsărit la apus. Dar altfel fu biserica în zilele banului şi clucerului, ba chiar şi atunci când călătorul-scriitor Paul de Alep o văzu pentru scurt timp. Chiar şi tabloul votiv o arată altfel decât o vede ochiul nostru astăzi, cu turla-clopotniţă cu largi deschideri ce sta deasupra pronaosului, cu pridvor, ale cărui urme de cărămidă doar cel atent la detalii le descoperă şi cu fântână în faţa sau înaintea uşii adăpostită de un portic cu cupolă înaltă, aşa cum o găsise sirianul în veacul al XVII-lea. Zugrăveala arată cel mai bine care fu relaţia dintre Voievod şi Ban. Cinstitul dregător şi marele sfetnic nu zugrăvise biserica îndată ce o terminase, decât cu motive decorative monocrome, la interior şi la exterior. Dar, în 1574, Alexandru al II-lea participă la pictarea altarului şi naosului, nu doar pentru că e reprezentat alături de fraţii săi pe peretele vestic, ci pentru că, asemeni împăraţilor bizantini care după învestitură aruncau din apokombion bănuţi de aur, argint şi bronz, munteanul voievod ţine în mână o pungă cu bani. Ceea ce, în ordine simbolică, semnifică o contribuţie bănească. Pe lângă faptul că cei doi ctitori de drept nu au fost reprezentaţi decât ulterior în tabloul votiv din pronaos, lângă prima reprezentare votivă este scrisă deasupra capetelor voievozilor Cronica de la Bucovăţ, descoperită în 1939, sub stratul de pictură care o acoperise în urma unei restaurări din secolul al XIX-lea. Şi după aceea au trecut puţini ani, Domnul Dumnezeu a dăruit pe Io Petru Voievod cu domnia în ţara Moldovei şi cinstitul meu împărat l-a trimis în ţară să domnească. Dar Ioan Vodă n-a voit să iasă din ţara Moldovei să vină la Poartă, după cum i-a poruncit cinstitul împărat.

Iar Petru Voievod, el a ridicat oştile sale şi a omorât pe Ioan Voievod cu sabia toată ţara Moldovei. Cronica pomeneşte ca niciun alt document al vremii cele petrecute cu fratele său Petru şchiopul, devenit domn al Moldovei. Complicatele conjuncturi politice ale vremii, trădări, asocieri la domnie sunt adesea reflectate în tablourile votive sau în schema iconografică a bisericilor prin preferinţa pentru anumite scene sau personaje. Iar când unii membri ai familiei domneşti comiteau păcate grave, nu mai erau demni de a rămâne nici măcar în rândul efigiilor. Dacă, în 1839, Sandu Preda nu ar fi ţintit nemurirea prin pictarea sa în ulei peste capetele lui Alexandru şi Mihnea, poate că astăzi am fi avut un tablou votiv egal ca stare cu restul picturii din naos.

Citind programul iconografic al bisericii în ordinea lui firească, rămân absente scenele din turla prăbuşită la cutremurul din 1839, ca şi scena calotei altarului. Hemiciclul a păstrat însă ultimile trei registre, pe care sunt amplu reprezentate Liturghia îngerească cu procesiunea îngerilor, care poartă epitaful cu trupul Domnului, ripidele, Sfântul Potir, Sfântul Disc şi steluţa, împărtăşania apostolilor şi registrul Sfinţilor Ierarhi. Naosul se remarcă prin exclusivitatea cu care au fost reprezentate numai scene din Patimi şi prin prezenţa excepţională a Sf. Petru în compoziţia Deisis-ului. Această scenă triumfală este însoţită de alte două cu acelaşi caracter, în semicalotele absidelor laterale, unde la nord este pictat Anastasisul („Coborârea la Iad”) şi A doua Parusie („A doua venire” sau „Duminica tuturor sfinţilor”), o scenă neobişnuită secolului al XVI-lea muntenesc. Cele două scene, alături de Deisis, subliniază în aceeaşi ordine simbolică victoria terestră a voievozilor prin comemorarea victoriei divine.

Pronaosul a fost pictat între 1579-1589, iar diferenţele stilistice şi calitative sunt evidente. În această etapă, a fost pictat şi portretul Ecaterinei de Salvaresso, soţia voievodului. Chiar dacă patronul lăcaşului este Sf. Nicolae, viaţa acestuia nu a fost reprezentată în pronaos, iconograful preferând reprezentarea Sinaxarului pe bolţi şi pe pereţi.

Debutul fiecărei luni din calendar este marcat de către un semn zodiacal din care s-au pătrat doar Berbecul, Racul, Leul şi Fecioara. Cel de-al doilea tablou votiv îi arată pe cei doi ctitori, tată şi fiu, ban şi clucer susţinând macheta bisericii şi icoana de hram. S-a vorbit de calitatea inferioară picturii din naos a reprezentărilor din pronaos, însă, dincolo de aspectul stilistic care le diferenţiază, siluetele lungi cu capete mici ale sfinţilor, absenţa compoziţiilor de orice fel care să reprezinte martirajul şi aspectul mai degrabă decorativ al scenelor nu le face mai puţin plăcute vederii.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0