fbpx

Mândrie și Beton, un nou capitol. Interviu cu Ioana și Petruț Călinescu

Bogdan Vodă, Maramureș, 2021

INTERVIU REALIZAT DE: Iuliana Dumitru INVITAȚI: Ioana Călinescu și Petruț Călinescu FOTO: Petruț Călinescu

În 2012, când se lansa neuitatul proiect Mândrie și Beton – o lume de povești și imagini contradictorii ce ne-au rămas tuturor imprimate pe retină –, Petruț Călinescu spunea că i-ar plăcea ca peste ani să revadă locurile fotografiate din țară, „poate ar mai fi de adăugat ceva atunci”. Iată că momentul lui „atunci” a sosit și de-ar fi numai de „adăugat” câte ceva ar fi simplu. Fenomenul migrației din Țara Oașului și toate transformările vieții și locuirii rurale pe care le-a generat au intrat într-o nouă vârstă, ce își aștepta cronicarii potriviți. Ioana și Petruț Călinescu au reînnodat discret firele documentării și, după doi ani intenși pe teren, ne dezvăluie în premieră frânturi din materialul cules. Mândrie și Beton merge mai departe!

Să începem abrupt: s-a rupt „blestemul betonului” în 2022? Ce ați găsit în satele din Țara Oașului după 10 ani? Ce răspunsuri, ce întrebări, ce impresii aveți?

 

Petruț Călinescu: S-a rupt în sensul că s-a cam turnat ce era de turnat. Ne aflăm într-o altă etapă. Dacă proiectul ar începe acum probabil nu s-ar mai numi „Mândrie și Beton”. Ce se observă clar e că nu prea se mai construiesc case, spre deosebire de 2010, când era o forfotă continuă, de betoniere, de muncitori. Acum fenomenul s-a mai liniștit și a început etapa finisajelor, deci lucrul s-a mutat la interior, ceea ce nu e vizibil din stradă și, desigur, e mai greu accesibil, pentru că oamenii vor să-ți dezvăluie abia forma finală, ca la tăierea panglicii. Îți vorbesc despre șantier, te poți uita, dar nu prea îți dau voie să fotografiezi ipostaza asta.

 

Ioana Călinescu: Unele locuri nu mai arată a sat, ci mai degrabă ca o suburbie nelocuită a unui oraș. Au dispărut cam toate animalele care stăteau în gospodării, pentru că au dispărut și muncile obișnuite care ritmau viața rurală. Sunt spații hibride, sunt altceva. Ce anume – asta încercăm și noi să aflăm. Pentru că, deși documentăm fenomenul de atâta vreme, nu putem spune răspicat că l-am înțeles. Dar tocmai asta ne ține în proiect, faptul că tot timpul mai e ceva de zis, mai e o fațetă de descoperit și de nuanțat. Mereu se schimbă ceva. Întrebările rămân deci deschise.

S-au schimbat aceiași oameni sau s-a schimbat de fapt generația?

 

P. C.: O generație cert s-a schimbat, iar asta o dovedește dispariția caselor albastre, casele vechi de lemn din curte, pentru că între timp au cam murit bătrânii. Oricum erau ținute mai mult ca spațiu de depozitare sau anexă pentru șantier, loc provizoriu de dormit, așa că atunci când construcția la casa mare s-a încheiat, ele au dispărut. Au dispărut accentele rurale. N-am mai văzut, de pildă, nicio căpiță făcută cu mâna, toate-s mecanizate, sub formă de baloți. Nu mai vezi oameni cu vaci.

 

I. C.: A apărut generația copiilor născuți acolo, în străinătate. Copii de la sat cu dublă cetățenie. Este limpede că prăpastia dintre generația nouă și cea a părinților emigrați e mult mai adâncă. Au fost bătrânii care au rămas, apoi prima generație de emigranți, care a muncit în condiții grele, la fel și copiii lor, plecați pe la vârsta adolescenței, ca acum, la noua generație, a celor deja născuți acolo, să se producă o ruptură vizibilă. Ei sunt bilingvi, integrați, cosmopoliți. Acum în Țara Oașului, când se strâng pe la nunți cei plecați, copiii, tinerii vorbesc în franceză, în engleză, vin însoțiți în vacanțe de prietenii lor străini. E altă lume, altă compoziție identitară. E o generație asupra căreia se revarsă întreaga mândrie a părinților, care primește totul de-a gata, pentru că multe dintre familiile lor sunt deja așezate acolo și trăiesc bine, își permit să investească în educația lor. Tot ceea ce bunicii și părinții nu au avut au acum ei. Pe de altă parte, înseși generațiile anterioare s-au educat economic și financiar în Occident. Cu toate că încă își construiesc case uriașe în satele lor, ei au început să investească în imobiliare și în alte locuri, în orașe din România, pentru copii, pentru închiriat. Ori și-au deschis propria afacere în domeniul construcțiilor. Ăsta e un salt uriaș.

 

Ce relație aveți cu oamenii al căror parcurs l-ați documentat? Este, fără îndoială, un aspect esențial în cercetarea voastră de teren.

 

I. C.: Ne bucurăm de privilegiul de a-i ști de atâția ani și de a fi stabilit o relație de încredere. Abia acum ne-am dat seama, după 10 ani, cât de prețioasă e calea asta de acces, cât de mult ne lasă în intimitatea lor și cât de greu am fi pătruns în lumea asta dacă nu ar fi existat o istorie comună.

 

P. C.: Ceea ce aduce și dezavantaje, pentru că te gândești să nu-i superi prin ceea ce publici, dar pur și simplu așa au evoluat lucrurile în mod organic, involuntar. Nu a fost vreo strategie de-a noastră de a le intra pe sub piele ca să obținem informații. Apropierea a venit de la sine. Dar reversul e teama ca nu cumva să-i lezăm prin materialele noastre, pentru că ei dezvăluie multe și e în regulă să fie așa, dar odată decupate și recontextualizate, toate poveștile și imaginile ce le însoțesc devin niște oglinzi, iar efectul de (auto)reflectare este, chiar în adevărul lui, inevitabil problematic. Mai sunt, desigur, și valurile de reacții din partea publicului, mai ales pe rețelele de socializare, care distorsionează la infinit chiar și cel mai neutru conținut și totul poate derapa instantaneu. Știm din experiență. De aceea am și fost reticenți în a publica pe Facebook prea mult din materialul nou, dar și pentru că vrem să ne concentrăm asupra lucrului pe teren, nu să stăm să moderăm comentarii.

Soacra mare și soacra mică merg din casă în casă, în Certeze, să împartă invitații la nunta copiilor lor, ce va avea loc în curând. Țara Oașului, 2021

„O casă oșenească nu se termină niciodată” – o vorbă grăitoare peste care am dat în proiectul vostru inițial. Care e povestea, aparent nesfârșită, a acestor case cu „destin neîmplinit”?

 

P. C.: Lucrurile sunt iarăși complicate, greu de prins într-o singură explicație. Povestea stă mai ales sub semnul deja proverbialei competitivități oșene. Rostul unei case e să fie văzută (să fie la șosea), să stârnească uluirea vizitatorilor și să aibă ceva în plus față de cea a vecinului, uneori cu orice preț. Deși au apărut și case mai echilibrate, cu 3-4 camere, nu cu 20, pe un singur nivel, mai armonios integrate în context, „competiția” pare că nu se oprește niciodată, iar cei care au construit la început, în anii 2000, sunt acum într-un oarecare dezavantaj, pentru că „bloculețul” destul de anost și de auster de-atunci nu poate concura cu noile construcții cu iz „futurist”, mult mai spectaculoase și mai fanteziste arhitectural. Acum am intrat în vârsta casei de tip „château”, după modelul castelelor de pe Valea Loarei. Mai e satul Racșa, unde din 3 000 de oameni peste 2 000 sunt plecați în Anglia. Aici s-a infiltrat un stil cu așa-zise influențe victoriene. E un fenomen de import și adaptare foarte interesant, singular. Am surprins, de asemenea, și casele rămase neterminate, folosite ca spații cu alte funcții decât locuirea – grajduri, depozitare, locuri unde se usucă fânul. Ca niște anexe, doar că pe trei etaje. De curând am dat de o familie care și-a dărâmat casa construită acum 20 de ani – o casă perfect funcțională, cu două etaje, destul de arătoasă – pentru că în spatele ei își făcuseră un „château” care nu se vedea.

 

Cum putem înțelege gesturile astea radicale, nepractice, altfel decât într-o ordine simbolică a lucrurilor?

 

P. C.: E aici o supra-compensare pentru lipsurile trăite.

 

I. C.: Da, dar asta explică doar parțial fenomenul. E-adevărat că Țara Oașului nu e o zonă în mod deosebit propice agriculturii și nici prea industrializată n-a fost, dar localnicii au fost migratori chiar din timpul comunismului, când migrau sezonier prin țară, în industrii bine plătite. Deci nu se poate spune că era o regiune considerabil mai săracă decât părți din sudul țării sau Moldova. Cred că intervine dimensiunea competitivității și a orgoliului, pentru care nu găsești întotdeauna explicații raționale. Mulți sunt conștienți de „risipă” sau de exagerări și pare că-și propun să se oprească din tăvălug. Apoi din senin se ivește un nou prilej, un nou motiv să spargă măcar o bucată de casă. Mulți dărâmă vechile anexe ca să pună gazon, să fie „verde”, deși verdele adevărat e chiar în jurul lor, însă pe dealurile care nu-ți oferă vizibilitate. Sunt contradicții peste contradicții.

 

C: Generația tânără, care merge acum la studii, probabil că nu mai are aceeași motivație – sau cel puțin nu îndreptată spre aceleași ținte și cu o asemenea ardoare. Dar e clar că moștenirea asta nu e ușor de dus și te obligă la un dublu discurs, la o dublă identitate. Noi i-am fotografiat în fața acestor case gigantice care pentru ei ceva înseamnă, chiar dacă totodată își judecă părinții pentru investițiile „greșite” sau irosite de-atunci („bani îngropați în betoane”, cum zic ei).

Șieu, Maramureș, 2021

Să vorbim despre receptarea proiectului vostru, nu mai puțin contradictorie. De la respingere, dezgust, amuzament, condescendență până la curiozitate, înțelegere și empatie, cred că nimic din spectrul ăsta de reacții și emoții nu vă e străin. De unde furia anumitor cititori? Nu cumva și noi fetișizăm satul românesc „tradițional” și proiectăm în el fantezii anacronice de la distanța confortabilă a vieții de oraș? E just să ne revoltăm că „ni se distruge” satul pe care nu-l cunoaștem și nu-l înțelegem?

 

P. C.: Așa este. Vorbim de o lume rurală pe care întotdeauna am perceput-o deformat, fără să știm cum a fost și cum e de fapt. Cum ne-a servit-o propaganda înainte de ’89, drept o lume idilică, pură, neatinsă de decadența societăților imperialiste. Am căutat, de exemplu, imagini din anii ’40-’50 și se dovedește că nici arhivele noastre de fotografie nu-s așa bogate, pentru că mai mult fotografi străini au venit să documenteze satul epocii ăleia. Iar atunci fotografiatul era o ocazie specială, oamenii se îmbrăcau cu ce aveau mai bun, deci nu se poate spune că era surprinsă viața aspră așa cum era ea. În imaginile neregizate, cu țărani veniți la piață la oraș, lucrurile stau cu totul altfel decât în pozele folclorice cu țărani senini și prosperi pe prispă. Sunt oameni jigăriți, slabi, cu ochii înfundați în orbite. Probabil adevărul acestei realități era undeva la mijloc. Așa că nu știm ce să facem cu imaginea bucolică a satului românesc pe care o avem în conștiință.

 

I. C.: Nu e vorba doar de propaganda comunistă, ci și de mecanismele contemporane de promovare turistică, mai ales din partea autorităților locale, în care Țara Oașului e reprezentată ca un tărâm atemporal, unde oamenii stau în costum popular ca și cum asta ar fi rutina. Cum ziceam, fenomenul trebuie înțeles prin prisma unei transformări, a unei deveniri – a locului, a oamenilor, a mentalității. Acolo ca și peste tot în altă parte. Nu exista vreo premisă ca satul oșenesc (sau satul în general) să rămână neschimbat, merge și el înainte în rând cu vremurile. Noi ne-am fi dorit ca oamenii ăștia să-și muzeifice propria existență.

 

P. C.: E o ipocrizie a privitorului de la oraș să se revolte că „se pierde” tradiția. Ca jurnaliști încercăm să vedem și să reconstituim ansamblul. Omul obișnuit nu poate discerne dintr-o experiență izolată: vizitează un loc din Maramureș, unde vede două porți sau case de lemn și are senzația că aia e realitatea predominantă. Or, alea poate că-s două case din 200. Dar e suficient cât să ne hrănim fantezia, proiecția, printr-un micro-univers nereprezentativ, deseori menținut artificial prin tradiții activate când apare autocarul cu turiști. Tradiții sunt alea care se întâmplă de la sine, fără spectatori, și care se transformă în timp.

 

Ar fi putut sta lucrurile altfel? Dacă, de pildă, autoritățile i-ar fi educat pe localnici în privința valorii caselor tradiționale și i-ar fi sprijinit cumva, spre a le conserva?

 

P. C.: Pentru majoritatea plecarea a fost și este o dramă, au plecat forțați de împrejurări, de neajunsuri, în timp ce autoritățile probabil s-au bucurat de banii care veneau din străinătate, deci vreo inițiativă de educare nu se afla printre priorități. Pentru mulți casele astea albastre, pitorești cum le vedem noi, erau amintirea și întruchiparea condițiilor grele în care trăiseră, câte 14 persoane în familie. Nu le poți pretinde să vadă farmecul dincolo de greutățile trăite. Pentru ei casele astea erau lumea de care voiau să fugă și nu arătau aranjate ca la muzeu. Noi crescând la bloc vrem lemn, ei crescând în lemn vor bloc, beton. E ușor de înțeles. Autoritățile sigur că puteau să înființeze o bancă de case, să le mute în condiții bune acolo unde era nevoie, numai să nu fie puse pe foc. Variante ar fi fost. Ar fi putut fi susținuți financiar, scutiți de taxe, consiliați în privința legilor, a patrimoniului arhitectural și chiar în termeni de sustenabilitate energetică atunci când s-au pus pe construit. Dar vorbim de o perioadă (anii ’90-2000) în care oricum se construia haotic și lucrurile mergeau prost peste tot în țară.

 

I. C.: Trebuie spus totuși că pentru ei, indivizii de acolo, prezentul a adus o evoluție. Ceea ce numeam în prima etapă a proiectului, cu toate nuanțele implicite, „o poveste de succes”. Ce ne imaginăm noi despre viața și destinul lor e mai puțin important. E deplasat să avem pretenția de la oamenii ăștia să fi rămas în casele albastre, să mănânce ca pe vremuri, să se stea liniștiți pe prispă că poate vine bucureșteanul din când în când să-și facă o poză acolo. De parcă noi ne plimbăm la București cu tramvaiul tras de cai. Putem accepta, așadar, că oamenii s-au săturat pur și simplu să mai fie țărani și au decis că nu mai sunt. E dreptul lor. Sigur că nu-s complet integrați și „urbanizați”, sunt pe graniță, au o identitate amestecată, cu aspirații, reverii și nostalgii adesea contradictorii – dar asta face fenomenul atât de viu, de complicat și imposibil de tranșat.

Casa lui Mișca, muncitor în Paris, decedat împreună cu soția în urma unui accident rutier. Târșolț, Țara Oașului, 2021

Obiectiv/subiectiv. Cum vă construiți privirea jurnalistico-fotografică asupra unei teme care rămâne sensibilă chiar și în ilustrările ei „neutre”?

 

P. C.: Firește că nu ne putem păcăli că întreprindem un demers „obiectiv”, oricât ne-am strădui. În ceea ce selectăm suntem subiectivi. Alegem elementele contrastante și le plasăm într-un cadru mai dens. La fața locului lucrurile poate că-s mai monotone de fapt. Alegem anumite scene și momente mai intense, mai semnificative, care, puse cap la cap, recompuse, creează un tablou mai efervescent decât e curgerea obișnuită a realității cotidiene. Dar e normal să fie așa. E o marjă largă. În fond, știm că se poate crea ceva fals numai din fragmente adevărate sau poți crea sensuri complet opuse din fragmente identice de realitate. Asta e însăși condiția noastră.

 

I. C.: Suntem conștienți că e un loc în care funcționează foarte expresiv contrastele și efectul de lumi suprapuse. Elementul senzațional se distinge mai ușor în fotografie, dar ceea ce nu se vede mereu în poze și reiese mai degrabă din text e dimensiunea emoțională, profund umană a întregului fenomen. Poveștile acestor oameni sunt impresionante, puternice, exemplare, cu toate excesele lor, deci nu au cum să nu te miște, nu ai cum să nu te atașezi de ele. E la îndemână să ironizezi când nu cunoști straturile, resorturile, originile acestor experiențe crude de viață. Sunt oameni care au făcut sacrificii colosale pentru ce au crezut ei că contează. Nu e felul ăsta de a fi în lume mai puțin valid decât altele. Au muncit, au strâns, au văzut și alte colțuri de lume, (s-)au irosit poate, dar s-au și regenerat cu o forță extraordinară și și-au recăpătat continuu vitalitatea. Sunt oameni care au fugit, au emigrat pe ascuns. Cineva ne povestea cum l-a cărat pe un altul în spate șase zile, cum mergeau nopțile, pe frig. Sunt povești dramatice, ca la război, povești de supraviețuire, pe care unii abia acum au avut curaj să ni le împărtășească.

Ce urmează pentru Mândrie și Beton?

 

P. C.: Momentan avem un material enorm de digerat, mai ales video, strâns în ultimii doi ani. Vrem să ducem proiectul mai departe pe termen lung, pe viață chiar, și să revenim în locurile astea cu o anume regularitate și să-i însoțim pe oameni la schimbarea generațiilor, adăugând noi capitole poveștii. Ce o să iasă nu știm și e firesc să avem îndoieli la reluarea proiectului, dar suntem convinși că are sens o astfel de abordare, de durată, de profunzime. Plănuim să reedităm albumul din 2012, cu conținut adus la zi și să realizăm un nou film. Fenomenul evoluează pe măsură ce-l documentăm, deci o perspectivă definitivă nu putem avea, cum nici păreri ferme nu putem avea.

Mândrie și Beton este un proiect al Asociației Centrul de Fotografie Documentară și este cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național și de Ordinul Arhitecților din România.

 

Interviu publicat în Dosarul din igloo #210 / rural-actual / octombrie-noiembrie 2022.
Mai multe imagini, în varianta tipărită.

 

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0