marcaK. Azi: Forma
Seria EXceSE
La grea treabă m-am înhămat când am decis să introduc excesul de formă la seria noastră de idei proaste întâlnite în arhitectura noastră naţională cât şi contemporană. Nu pentru că ar fi greu de documentat şi de comentat, ci tocmai dimpotrivă, pentru că materia primă este excesiv de ofertantă, diversitatea enormă, intensitatea vizuală copleşitoare. Prin urmare, e dificil să operezi selecţii, să te opreşti la numai câteva exemple, să dai deoparte ce-i mai puţin încântător. Dar cum pe noi, urmaşii dacilor şi şoferii daciilor, dificultăţile nu ne vor fi speriat nicicând, sufleca-ne-vom mânecile gecilor de piele şi om purcede. După cum absolvenţii de patru clase primare ar trebui să ştie, forma este o „categorie care desemnează structura internă şi externă a unui conţinut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces”. Sau, mai pe înţelesul celorlalţi, înfăţişarea unui lucru, mai ales când acesta are legătură cu arhitectura. Adică acea parte a arhitecturii de care ne lovim direct (adesea în sens propriu figurat, şi nu figurat figurat) când mergem, inocenţi, pe stradă.
Căci sper că oricine, indiferent de marca blugilor şi numărul de poezii citite, va fi remarcat că arhitectura noastră contemporană arată ciudat. Nu spun nasol, oribil, indecent, că nu vreau să mă repet şi nici să intru în sterile discuţii despre gust şi subiectivitatea acestuia. Deci spun deci decât, într-un cuvânt: ciudat, straniu, bizar. De unde acest sentiment irepresibil, pe care nu ţi-l poţi, adică, reprima, în faţa unui copleşitor număr de edificii contemporane româneşti? Să fie oare vibraţia mioritică a alcătuirilor, telepatia feng shui sau energia ondulatorie mistică a bolţarilor de beton de sub tencuială sau polistiren? Poate, deşi nu există dovezi concludente în acest sens, iar agnosticii superficiali, încă majoritari, insistă să o pună pe seama formelor neobişnuite. Eu, din comoditate mentală, mă voi ralia acestora din urmă şi voi spune că arhitectura actuală de căcat este cauzată în primul rând de excesul delirant de forme puse mai nou în operă şi combinate fără creier.
Aduc excesul şi combinaţiile în discuţie pentru a disculpa dintru început forma în sine, căci nevinovată este ea. Vina rezultatului estetic funest îi aparţine integral marelui combinator, arhitect, meşter, gospodină sau ce va fi fiind acesta, prin utilizarea nepotrivită a geometriei şi combinarea fără pricepere a formelor sale de bază. Căci trebuie să fiţi de acord că niciun proces nu i se poate intenta triunghiului, pentru că a fost transformat în geam sub streaşina acoperişului, sau cercului, pentru că a generat trunchiuri de con îmbrăcate în sticlă albastră…
Stim bine că vremurile din urmă marchează emanciparea în egală măsură de constrângerile stilistice şi de limitările tehnicilor tradiţionale. Fără nicio reţinere, orice clădire îşi poate revendica astăzi o imagine personală, pe care (cu efort mai mare sau mai mic) o şi poate genera tehnic. Evident, ăsta e un lucru foarte bun, dar numai când la butoanele proiectului stau oameni capabili de a inventa alcătuiri plăcute, altminteri lipsa de reguli înseamnă dezastru estetic. Mai direct spus, deşteptul (cel talentat) trebuie încurajat să se exprime, iar prostul blocat la mantinela convenţionalului, căci, lăsat liber, loveşte fără milă. Ceea ce se vede pe străzile patriei noastre este în proporţie covârşitoare expresia acestei eliberări a prostului harnic şi a posibilităţilor pe care industria i le pune la dispoziţie.
Pentru a nu lungi însă vorba teoretică, am să vă ofer un florilegiu de modele şi moduri de a opera cu formele pe care nu aveţi voie să le evitaţi dacă vreţi să vă înscrieţi în tendinţa actuală a arhitecturii naţionale. Regula de bază rămâne, obligatoriu, lipsa reflecţiei. După caz, puteţi folosi numai una pe proiect, să ştiţi însă că cu cât mai multe cu atât mai mare efectul k rezultat. Deci, decât:
Triunghiul (zis şi „de trei ori un ghiul” în cazul de faţă) reprezintă simbolul emancipării faţă de tirania convenţionalului. Cine nu are câteva triunghiuri clar desenate pe casă nu este actual. Golurile sunt în principal vizate, ferestrele de sub streaşină (sau nu) fiind vedeta indiscutabilă, dar nu singurele. Modele decorative de tot felul pe faţadă, gard sau în sufragerie pot utiliza triunghiul din plin, în alcătuiri cu adevărat (Juan) miro-bolante.
Cercul, incitant şi misterios, poate face minuni în arhitectură, mai ales în plan vertical. Efectul de hublou împărţit pe mijloc (cu tâmplărie de pvc) e şi el un bestseller al emancipării formale. Merge foarte bine cu acoperişul curb şi cu şase mici.
Arcul de cerc – cu funcţie de acoperiş şi îmbrăcat cu solzi sau tablă – poate încununa erotic şi rafinat orice construcţie, indiferent de funcţiune, poziţionare în sit sau zonă geografică. De evidentă inspiraţie industrială, acoperişul curb de hală se potriveşte mănuşă locuinţelor elegante, dar şi blocurilor de apartamente, clădirilor de birouri etc. Statiile de autobuz ar fi un contraexemplu în acest articol, aşa că nu le menţionez. Folosit in celălalt plan, adică vertical, arcul devine perete curb, adorabil dacă e îmbrăcat în materiale ieftine, sau balcon. Relaţia compoziţională cu restul clădirii e esenţială pentru efectul maro. Dacă e bine folosit îţi poate taia respiraţia.
Paralelogramul şi trapezul – dacă pe vremuri arhitectura lucra cu forme simple – azi putem spune cu mândrie că nu mai suntem sclavii simplităţii şi putem să facem tot ce vrem. De ce să-mi mai fac dară geamurile dreptunghiulare când am atâtea alte opţiuni formale la dispoziţie? Plus că lui Zaha Hadid îi iese bine…
Vorbind până aici de figuri geometrice plane, m-am referit mai mult la faţade, dar arhitectura este totuşi o artă a volumelor, aşa că introducing:
Suprafeţele de rotaţie, recte cilindrul, conul, sau bucăţi din ele adaugă un plus de complexitate unei clădiri care numai din forme plane nu îşi poate atinge maximum de potenţial k. Ele trebuie însă neapărat compuse după reguli obscure (repere istorice, spaţii interioare, pasiuni psihanalizabile etc.) şi acoperite, pe cât posibil, cu materiale improprii. Chiar şi volumele relativ simple şi comune de tipul paralelipipedului (chiar şi cubul) pot fi, prin aşezare atipică şi/sau secţionări savante, transformate în puncte de atracţie şi stupoare. Ce să mai zicem despre piramide, ale căror calităţi expresive le poate discerne chiar şi un ochi neantrenat.
Ar mai fi atâtea de spus încât, din lipsă de spaţiu, mă grăbesc să închei, nu înainte de a vă oferi un sfat şi adresa o rugăminte. Sfatul, pentru cei care au reţineri în a folosi relaxat forme variate, este să nu vă temeţi, căci se vor găsi oricând cretini care să vă aprecieze, iar cultura glossy vă va gratula cu calificativul de nonconformişti. Rugămintea, adresată celor care îşi vor fi regăsit expresii arhitecturale proprii descrise mai sus, este să nu o ia personal, căci textul acesta e o ficţiune. Numai pozele sunt adevărate.