marcaK. „Iubiree, bibelou de porţelaan…”

Tocmai am citat cântarea ironică a celor de la Timpuri Noi, care la rândul ei citează mai vechea melodie melancolică a celor de la Mondial, pe versurile lui Ion Minulescu. Bibeloul de porţelan este ceva mic şi drăguţ, cu conotaţii sentimentale – aşadar, are toate şansele să devină Kitsch. Porţelanul adus de Marco Polo din China la sfârşitul secolului al XIII-lea i-a fascinat aşa de mult pe europeni, încât începând din secolul al XVI-lea ei caută cu înfrigurare secretul său de fabricaţie, descoperit cu adevărat de-abia în secolul al XVIII-lea. De atunci s-au tot produs obiecte de porţelan şi alte materiale care îi seamănă, de la farfurii şi ceşti la vaze şi figurine. La rândul lor, acestea au început prin a fi mici statuete reprezentând tineri şi tinere, uneori cu înţeles alegoric (de exemplu, personificări ale anotimpurilor), executate de mână, extrem de atent, şi au ajuns să fie produse executate în serie, reprezentând orice fabricanţii îşi imaginează că s-ar vinde, chiar şi personaje Disney. Se presupune că materialul considerat cândva foarte preţios face aceste obiecte valoroase şi vrednice de expus cu mândrie pe toate mobilele din casă. Evident, nu mai este de mult aşa; deşi se pot face şi chiar se fac obiecte de artă din porţelan, ceea ce se găseşte de obicei pe piaţă se poate evalua de la oarecum decent în jos.

Pentru unii oameni, imposibilitatea de a avea antichităţi de porţelan, care pot să coste şi câteva mii de dolari, trebuie suplinită cumpărând simulacre ieftine, produse în serie, pictate la repezeală în culori dubioase. Sunt apreciate (sau aşa se pare, după perseverenţa producătorilor) ţigăncile cu fuste largi şi colorate, cu feţe şi mai colorate şi cu decolteuri mai mult decât generoase, la concurenţă cu acele coperţi de reviste care ar trebui să fie mai puţin prezente în spaţiul public. Se menţin în top balerinele şi prinţesele, pline de volane, decoltate şi ele; este de remarcat că perucile albe ale modei franceze pre-revoluţionare au fost înlocuite, pe înţelesul publicului, cu nuanţe ale părului la modă astăzi. În general, culorile caută să fie cât mai naturale, reuşind în schimb să fie artificiale şi stridente. Se mai întâlnesc ciobănaşi, prinţi (care sunt perechile prinţeselor, ca Barbie şi Ken), cai (numai cabraţi şi, dacă se poate, cât mai viu coloraţi: dacă au şi floricele colorate la picioare, cu atât mai bine), căprioare, pisicuţe, căţei, pescari chinezi uluitor de prost făcuţi (or fi mai ieftini decât cei de calitate, produşi chiar în China). La toate acestea se adaugă vaze, platouri, castronaşe de toate formele şi dimensiunile imaginabile, dar invariabile prin supraîncărcarea cu ornamente în relief, ajurări, flori pictate, desene aurii şi, în general, toate tehnicile de prelucrare şi ornamentare a porţelanului – toate la un loc, bineînţeles.

Pentru cei care au depăşit obsesia porţelanului, se găsesc simulacre de artă africană, japoneză, chineză, indiană şi din alte ţări exotice. Se pare că astăzi nu mai trebuie să părăseşti ţara ca să cumperi o girafă africană de lemn, sau nişte „clopoţei“ chinezeşti de agăţat în bătaia vântului.Unele sunt imitaţii slabe produse la noi, altele sunt imitaţii mai puţin slabe, produse chiar în ţările de origine, de felul celor oferite spre vânzare turiştilor, care preferă un obiect mai puţin rafinat, dar mai ieftin, unuia de bună calitate, care este întotdeauna scump. Dar oricum ar fi, regula de bază este că orice simulacru ieftin este de evitat, pentru că, în general, obiectul mai ieftin nu poate fi decât mai prost făcut decât acela mai scump care l-a inspirat, altfel n-ar câştiga nimeni bani de pe urma lui.

Din fericire, o locuinţă se poate amenaja şi fără bibelouri, altfel n-ar exista decât două posibilităţi: ori să fie extrem de scumpă, ori să arate extrem de ieftin.