Marea Neagră – „o arhivă acustică fluidă”, la Bienala de Artă de la Veneția. Interviu cu echipa proiectului
Interviu: Daniela Duca De Tey
Anca Benera și Arnold Estefán reprezintă România anul acesta la Bienala de Artă de la Veneția (9 mai – 22 noiembrie). Proiectul lor, Black Seas – Scores for the Sonic Eye | Marea Neagră la plural – Compoziții pentru ochiul sonor, curatoriat de Corina Oprea și Diana Marincu, abordează Marea Neagră din multiple unghiuri: științific, filozofic și, mai ales, geopolitic. O geopolitică fluidă, care trasează o înțelegere a puterii dincolo de teritorii fixe, granițe și state și mai aproape de medii în mișcare: resurse circulante, infrastructuri maritime, migrații. În locul hărților rigide apar procese fluide, care se transformă și se infiltrează, iar marea devine un câmp dinamic de forțe, adesea turbulent, în care procese naturale, culturale și tensiuni geopolitice se întrepătrund, generând ecouri între locuri îndepărtate.
Ampla discuție de mai jos, pe mai multe voci, cu artiștii și curatoarele, a avut loc în luna martie, în așteptarea deschiderii bienalei de anul acesta, și a fost publicată, într-o formă comprimată, în numărul igloo 231.
Cum a apărut proiectul Black Seas – Scores for the Sonic Eye și de ce Marea Neagră a devenit punctul de plecare al cercetării voastre? Cum s-a format echipa în jurul conceptului?
Corina Oprea: Proiectul a apărut dintr-o cercetare pe termen lung pe care Anca Benera și Arnold Estefán o desfășoară asupra modului în care infrastructurile politice, energetice și militare modelează peisajele în care trăim. În acest context, Marea Neagră a devenit un punct de plecare aproape inevitabil: este un spațiu în care ecologia, geopolitica și istoria se intersectează într-un mod foarte dens. Marea Neagră are o particularitate geologică rară: stratul său anoxic, unde lipsa oxigenului încetinește sau chiar suspendă procesele de descompunere. Această caracteristică transformă fundul mării într-un fel de arhivă materială, în care epavele, sedimentele sau urmele biologice pot persista timp îndelungat. Pentru artiști, această caracteristică a devenit un punct de plecare pentru a reflecta asupra modului în care istoriile se acumulează și rămân latente în peisaj.
Echipa s-a format treptat, pe măsură ce cercetarea a început să implice discipline diferite. Dialogul cu cercetători din domeniul oceanografiei, al biologiei marine sau al studiilor de infrastructură, dar și colaborarea cu compozitori, artiști sonori și teoreticieni au permis proiectului să se dezvolte ca un cadru realmente transdisciplinar. Practic, fiecare etapă de cercetare a adus în jurul proiectului noi colaboratori, iar instalația finală reflectă tocmai această acumulare de perspective.
Anca Benera+Arnold Estefán: Echipa s-a format în jurul unui nucleu și a crescut treptat prin colaboratori, idei și direcții noi. Alături de Corina lucraserăm anterior la Timișoara, în cadrul expoziției Sete Cronică, unde am realizat două proiecte foarte importante pentru noi – unul dintre ele, Perpetual Harvest, o serie de rachete balistice, împletite din spice de grâu. Lucrarea pornea de la blocada maritimă din 2022, când invazia rusă a dus la închiderea porturilor ucrainene de la Marea Neagră și la blocarea exporturilor de cereale. Contextul era nu doar economic, ci profund geopolitic și ecologic. Privind înapoi, credem că acesta a fost un moment semnificativ în alegerea subiectului. Cu Diana am lucrat la două expoziții personale, la n.b.k. Berlin, în expoziția Rehearsals for Peace, și ulterior la Timișoara, la Fundația Art Encounters, în expoziția DesFacerea lumii, unde abordam subiecte similare.
Ulterior, în 2024, cu Corina și Asociația Solitude Project, am organizat și un eveniment public la CNDB dedicat Mării Negre, invitând istorici, antropologi, biochimiști și curatori din Ucraina, Turcia, România și Iran. Acest moment a extins cadrul conceptual al proiectului către o abordare interdisciplinară, care ne-a inspirat.
Relația noastră cu Marea Neagră este însă mult mai veche. Unul dintre noi s-a născut la Constanța, iar în lucrările anterioare am revenit constant asupra acestui spațiu, în care geografia, istoria și ecologia se suprapun, iar tensiunile geopolitice devin parte dintr-o memorie atât personală, cât și colectivă.
Diana Marincu: Odată definit conceptul proiectului și cadrul teoretic extrem de bine construit și documentat, s-au alăturat în proiect și alți colaboratori care au contribuit în forme diverse, cum sunt arhitecții George Marinescu și Maria Daria Oancea (Atelier Ad Hoc), cu care artiștii mai lucraseră în trecut, sau Corina Bucea, managerul cultural din România care înțelege probabil cel mai bine practica artiștilor, amploarea și caracterul atipic al lucrului în Veneția, precum și relația cu autoritățile finanțatoare. Contribuția lor și a echipei de producție conduse de Ioana Gonțea (Uzinele creative și FIR) a continuat să modeleze proiectul în faza de implementare, iar „traducerea” conceptuală a lui în spațiu a fost etapa cea mai intensă de până acum. Constelația de colaboratori, parteneri și susținători demonstrează forța temei care se va regăsi în Pavilion anul acesta. Eu consider că este unul dintre cele mai complexe proiecte care au reprezentat România până acum, care se concentrează pe Marea Neagră nu doar ca tematică, ci mai ales ca o metodă de a crea un flux al cunoașterii, o „partitură” a elementelor percepției ce pot disloca acea cunoaștere monolitică tipică unui „teritoriu” fix. Marea vine cu acest caracter hibrid, la intersecția dintre natură și cultură, ca un corp fluid care spune extrem de multe despre migrație, traumele istoriei, conflict și identitate, dar în același timp nu dezvăluie niciodată totul, necesitând o multitudine de instrumente pentru a o asculta, vedea și liniști.
Practica voastră artistică pornește frecvent de la o cercetare extinsă, care precede materializarea lucrării. Cum s-a desfășurat procesul de cercetare pentru acest proiect și ce pași ați parcurs până la forma finală a instalației? Ați colaborat cu cercetători sau specialiști din alte domenii?
AB+AE: Am început să dezvoltăm proiectul la nivel conceptual încă din 2023 și a crescut organic sau, mai degrabă, s-a adâncit, ca o „scufundare” treptată, parcurgând noi zone de profunzime timp de trei ani. Însuși acest proces de explorare în adâncime a stat la baza metodei noastre de lucru. În acest parcurs, ne-am apropiat de gândirea unor autori precum Édouard Glissant sau Epeli Hauʻofa, dar și de perspective antropologice, cum ar fi Stefan Helmreich sau Philip Steinberg și Kimberley Peters, care vorbesc despre wet ontologies și despre ideea că marea sau oceanul nu separă, ci conectează. Apa devine astfel un mediu al relației, iar, prin natura ei fluidă și diversă, marea este întotdeauna plurală.
O primă colaborare importantă, încă de la începutul proiectului, a fost cu Alexandra Hillebrand Voiculescu, biochimist, cercetător la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” și Grupul de Explorări Subacvatice, de la care am aflat că sub ape lucrurile sunt adesea mai limpezi decât la suprafață. Am avut, de asemenea, șansa de a cunoaște cercetătorii de la Institutul GeoEcoMar din București și Constanța. Cu ajutorul lor, am început să înțelegem atât zona anoxică a mării, cât și faptul că formarea Mării Negre este rezultatul unui eveniment climatic major. Ulterior, dialogul s-a extins către Institutul de Cercetare Oceanografică din Veneția, alături de care încercăm să înțelegem mai bine formarea valurilor, dinamica turbulenței și rolul instrumentelor contemporane în traducerea fenomenelor naturale. Toate aceste cunoștințe se vor regăsi în spațiul expozițional, nu în formă didactică, ci transformate, recontextualizate și traduse prin instrumentele artei.
Poate singurul element pe care am simțit că trebuie să îl păstrăm aproape intact este carota gravitațională de la GeoEcoMar: o piesă unică extrasă din zona abisală a Mării Negre, de la peste 2100 m adâncime. Ea păstrează, strat peste strat, zeci de mii de ani, inclusiv momentul formării mării. În structura ei se citesc schimbări climatice, intervenții umane, dezechilibre ecologice. Este, într-un sens foarte concret, o lucrare produsă de Marea Neagră însăși.
Proiectul se situează, deci, la granița dintre cercetare științifică și practică artistică. Cum se întâlnesc aceste două moduri de cunoaștere în cadrul proiectului?
CO: Proiectul se situează într-adevăr la intersecția dintre cercetare științifică și practică artistică, însă această relație nu este una ilustrativă, în care arta doar traduce sau explică datele științifice. Mai degrabă, metodele artistice funcționează ca reconfigurări ale acestor resurse.
Anca și Arnold lucrează cu materiale provenite din cercetarea oceanografică, date despre curenți marini sau mișcarea valurilor, acestea devenind, prin compoziții video și audio, instrumente sculpturale și structuri sonore spațializate, elemente ale unei arhitecturi acustice și vizuale. În acest sens, știința oferă un set de observații și măsurători, în timp ce practica artistică operează prin traducere, montaj și speculație. Instalația devine astfel un loc în care diferite regimuri de cunoaștere coexistă: unul analitic, bazat pe date și observație, și unul poetic și speculativ, care deschide aceste date către alte forme de interpretare.
AB+AE: Am vrea să adăugăm faptul că datele științifice ne informează și ne inspiră, dar nu încercăm să reproducem ceea ce știința face deja. Nu ne interesează „adevărul științific” ca formulă singulară, bazată exclusiv pe date și modele, ci ne preocupă ideea de științe la plural. În acest sens, ne interesează în mod special ceea ce este adesea numit indigenous science, forme de cunoaștere construite în timp, prin observație directă și relație continuă cu mediul. Aceste perspective nu separă omul de natură, ci înțeleg lumea ca interdependență. De exemplu, în multe culturi oceanice din Pacific, marea nu este doar un spațiu geografic, ci o entitate vie, cunoscută prin navigație, ritmuri, curenți și relații; este un sistem de orientare și cunoaștere transmis între generații. În acest cadru, marea nu mai este doar un obiect de analiză, ci un partener de dialog. Nu este doar ceva ce poate fi măsurat și astfel „înțeles”, ci ceva cu care intri în relație. Pentru noi, aceste moduri de cunoaștere nu sunt opuse științei, ci coexistă cu ea, deschizând un câmp mai larg în care observația, experiența și sensibilitatea devin la fel de importante ca măsurarea și predictibilitatea sistemelor cu care știința operează.
Instalația combină sunet, video și obiecte sculpturale. Cum se articulează aceste medii pentru a construi lucrarea?
AB+AE: Ne interesează să oferim o experiență. Elementele nu sunt gândite separat, ci intră în dialog, se influențează reciproc și creează un câmp comun de percepție. Cea mai directă și simplă analogie ar fi cu structura unei orchestre, în care elementele separate funcționează interdependent. Sunetul, imaginea video, lumina și obiectele contribuie împreună la această construcție polifonică, desfășurată în sincron, articulată pe un timeline prestabilit.
Pentru a înțelege Marea Neagră, este necesar să o privim din mai multe unghiuri. Unul este, desigur, cel științific. Însă un altul, poate cel mai fertil pentru noi, este cel geopolitic. Se vorbește tot mai des despre o geopolitică fluidă, care descrie o înțelegere a puterii dincolo de teritorii fixe, dincolo de granițe și state și mai aproape de medii în mișcare: resurse circulante, infrastructuri maritime, migrații.
În locul hărților rigide apar procese fluide, care se transformă și se infiltrează. Puterea nu mai este delimitată, ea circulă, se redistribuie și se reconfigurează în medii imposibil de fixat. În acest sens, mările nu sunt simple suprafețe, ci spații dinamice, câmpuri de forțe, adesea turbulente, în care procese naturale, culturale, infrastructuri tehnologice și tensiuni geopolitice se intersectează, generând ecouri între locuri îndepărtate.
Asemenea unei furtuni care ia naștere local, dar se propagă la scară largă, nici conflictele nu rămân niciodată izolate: produc efecte în lanț, reconfigurând rute energetice, alianțe și echilibre de putere. Fenomene precum turbulența sau mișcarea hidrodinamică devin, pentru noi, modele de gândire. O energie pe care ne dorim să o facem resimțită și în spațiul expozițional.
Sunetul joacă un rol central în lucrare, iar în descrierea proiectului vorbiți despre ascultare ca metodă. Ce înseamnă asta? Abordarea sunetului în proiect este mai degrabă științifică – bazată pe date și înregistrări de teren – sau poetică? Sau mai degrabă e o combinație între aceste două perspective?
CO: Ascultarea funcționează în proiect atât ca metodă, cât și ca metaforă. Sub apă, vizibilitatea este limitată, iar multe dintre procesele oceanice sunt percepute prin vibrație și frecvență. De aceea, tehnologiile precum sonarul folosesc sunetul pentru a „vedea” mediul marin. Proiectul pornește de la această logică, dar o deplasează într-un registru artistic. Date oceanografice, precum mișcarea valurilor sau curenții subacvatici, sunt transformate în compoziții sonore și structuri acustice care modelează spațiul instalației. În acest sens, abordarea este într-adevăr o combinație între dimensiunea științifică și cea poetică. Pe de o parte există o bază de date și înregistrări reale, pe de altă parte modul în care acestea sunt compuse și integrate în instalație deschide un spațiu de interpretare și imaginație. Sunetul devine astfel nu doar o reprezentare a mării, ci o modalitate de a intra în rezonanță cu ea.
AB+AE: „Ascultare”, ca termen, este o traducere ușor forțată în limba română a termenului listening. Ne referim la un mod de a citi relații care nu sunt imediat vizibile, nu doar la sunet ca sursă, ci la rețeaua de relații pe care acesta o activează.
Lucrăm cu înregistrări, date și tehnologii precum sonar, dar nu pentru a produce o reprezentare obiectivă a mediului, ci pentru a deschide alte moduri de percepție. Dimensiunea poetică apare tocmai din aceste deplasări: din felul în care sunetul devine purtător de memorie, istorie și conexiuni greu accesibile altfel. Ne interesează tensiunea dintre aceste registre, între măsurare și imaginație, între detecție și interpretare. În acest proces, echipa s-a extins către colaboratori apropiați: Simina Oprescu, care integrează aceste straturi într-o compoziție sonoră spațială, iar Diana Miron și Laurențiu Coțac contribuie printr-un performance audio-video.
Există și un fapt simplu, dar revelator: sunetul călătorește mai repede în apă decât în aer (aprox. 1500 m/s în apă, față de 343 m/s în aer), mai ales la frecvențe joase. În acest sens, marea poate fi gândită ca un mediu de comunicare între specii, o arhivă acustică fluidă, care nu stochează, ci transportă.
DM: Activarea Mării Negre prin intermediul sunetului în instalația video prezentată pornește și de la o metaforă foarte puternică, aceea a unei prezențe corporale umane performative care „respiră” energia mării, memoria și turbulențele sale, iar mai departe propagarea acestora include și o întoarcere în trecut, la originile muzicii sau la caracterul vindecător al acesteia. Structurile armonice acustice inspirate de muzica spectrală, pe care Diana Miron le propune, și imersarea totală într-un câmp de forțe creat de valurile mării formează un alt limbaj de comunicare între specii, așa cum menționau și artiștii, dar și între obiecte, stări, regimuri ale cunoașterii.
Cum interveniți în arhitectura spațiului pavilionului României?
AB+AE: Intervenția, așa cum o înțelegem (și cum reiese și din întrebarea ta), nu presupune modificări materiale ale spațiului, ci se produce prin spațializarea sunetului și a luminii, care transformă percepția fără a construi pereți sau a adăuga materie. Lucrăm cu tehnici de spațializare a sunetului și cu lumină direcțională, care creează o percepție multidimensională și induc senzația de prezență și deplasare în jurul lucrării și în „interiorul” mării. În acest sens, sunetul și lumina devin elemente arhitecturale: ele definesc proximități, deschid sau comprimă spațiul, trasează direcții și creează zone de intensitate. Ne interesează această dimensiune imaterială a spațiului, în care spațiul este perceput prin rezonanță.
Pavilionul României devine un fel de spațiu subacvatic. Ce fel de experiență doriți să trăiască vizitatorii atunci când intră în instalație?
CO: Instalația transformă pavilionul într-un mediu în care percepția se schimbă treptat. Vizitatorii intră într-un spațiu în care sunetul, lumina și obiectele sculpturale creează impresia unei imersiuni lente, aproape ca o coborâre într-un strat mai profund al mării. Sunetul circulă prin spațiu și prin corp, iar ritmul instalației încetinește modul obișnuit de a privi o expoziție.
Ideal ar fi ca vizitatorii să simtă că intră într-un sistem viu, în care elementele naturale, infrastructurile și istoriile sunt interconectate. Dincolo de experiența senzorială, proiectul are și o dimensiune filozofică și politică. Marea Neagră este abordată ca un sistem în care se intersectează ecologii fragile, infrastructuri energetice și istorii imperiale. Stratul său anoxic, unde materia rămâne suspendată în absența oxigenului, devine o metaforă materială pentru temporalități latente și pentru istorii care persistă dincolo de suprafața vizibilă a prezentului.
Instalația invită la o reconsiderare a modului în care înțelegem relația dintre natură, tehnologie și putere. Ea propune o formă de imaginație politică care nu se bazează pe reprezentare directă, ci pe rezonanță și relaționare. Dacă proiectul are o dimensiune vizionară, aceasta constă în a sugera că viitorul nu se află doar înaintea noastră, ci este deja sedimentat în straturile lumii în care trăim, în așteptarea unor noi moduri de a fi perceput și interpretat.
DM: Eu mi-aș dori ca această experiență de vizitare să contribuie și la o încetinire a percepției și la o temperare a dorinței de a cuprinde totul și de a domina cunoașterea prin instrumentele cunoscute. Este un semnal, așa cum menționa și colega mea, că uneori ceea ce este deja acolo, latent și tăcut, poate fi „trezit” la viață intuind noi limbaje ale solidarității și reparației.
AB+AE: Va fi o experiență în care orientarea nu mai este determinată exclusiv vizual, ci se construiește prin sunet și prin relațiile dintre elemente. Nu propunem o imersiune iluzionistă, ci o formă de percepție subtilă, un spațiu care funcționează ca un câmp de forțe. Nu încercăm să recreăm un mediu subacvatic recognoscibil, ca pe o scenografie, ci lucrăm cu apa ca mediu de relație. În acest sens, „subacvatic” nu desemnează un decor, ci o stare. Vizitatorii nu sunt invitați să „vadă” sub apă, ci să simtă cum spațiul devine instabil, cum se reconfigurează prin sunet și lumină, cum emerg direcții, proximități și tensiuni, în timp ce reperele fixe se estompează treptat, asemenea celor din geopolitica contemporană.
