Marginalii
Istoria este un monstru autofag, iar gurile multelor sale capete sunt oamenii. Istorioforii sunt cei care au luat startul să vestească victoria de la Marathon şi au ajuns la Atena. Restul sunt marginali. Istoria este a imperiilor, a capitalelor, a personalităţilor; restul – barbarie, provincie, anonimat – sunt, în cel mai bun caz, doar glose. Istoria minoră subzistă la marginea anistoricului, riscând să se confunde cu memoria, devenind trecătoare şi supusă capriciului uman.
Pe valea Topologului istoria a ajuns în 5 august 1629 şi ne-a consemnat existenţa satului Bălceşti. A revenit apoi la 1723 în însemnările căpitanului Fr. Schwantz von Springfels, care în a sa Tabula Valachiae Cisalutanae amintea de o anume aşezare numită Boelcsest.
Timp de 43 de ani pare că nimic nu s-a mai întâmplat. Apoi, la 1766, preotul Necula plăteşte 880 de taleri şi cumpără 1 760 de stânjeni de loc, „din câmp, din apă, din pădure şi din siliştea satului, cu livezile de fân şi cu vaduri de moară”. Şi dădu Domnul de-i născu fimeia ficior, şi-i puseră numele Tănase, iar acesta fu primul Bălcescu. La 1791 era zapciu în plasa Tolpologului şi polcovnic de potere, adecă om cu stare, şi dânsul fu binecuvântat de Dumnezeu cu 4 copii: Maria, Iancu, pitar şi subocârmuitor al plasei Oltului, Safta şi Zinca măritată cu Barbu, fiul lui Petre Căpitanul. Iară aceasta din urmă născu pe binecunoscuţii fraţi Bălcescu: „Le Prince Noir”, Barbu, Maria, Sevastiţa şi Nicolae.
Întorcând firul poveştii la ale noastre, spunem că Iancu Bălcescu, unchi fără de urmaşi al lui Nicolae Bălcescu, a ctitorit biserica din sat şi, împreună cu sora sa Zinca, a pus piatra de temelie a viitorului conac de pe bătrâna moşie a popii Necula. Lucrările au început la 1824, iar prima fază, în care s-a ridicat corpul central, s-a isprăvit la 1828. După moartea fratelui şi a soţului (1851 şi respectiv 1852), Zinca are singură în grijă moşia până la 1856, când o lasă fiicei sale Sevastiţa, şi conacul cu acareturile până în 1859, când vor fi date aceleiaşi fiice. Nu ştim cum au ajuns acestea în posesia fratelui Barbu, (probabil că odată cu trecerea Sevastiţei la cele veşnice în 1883), cert este însă că Zoe N. Mandrea, fiica acestuia cu Elena Aman, „cu autorizaţia şi consimţământul” soţului său dăruieşte în 11 decembrie 1904 „moşia mea Bălceşti-Gâltofani… a mea deplină proprietate de baştină a familiei Bălcescu” fiului său Radu N. Mandrea. La 31 martie 1948, de-acum bătrânul Radu donează statului român întreaga sa posesiune de pe valea Topologului.
Cum lui Bălcescu îi sta bine în panoplia de proletari înainte-mergători ai neamului românesc, moşia şi conacul de a cărui nume se leagă, vor fi transformate, de 1 Mai Muncitoresc al anului 1968, în muzeu memorial. „Personalităţi marcante – de la şefii statului şi ai bisericii, până la oameni de rând – turişti români şi străini, tineri şi bătrâni, vin în pelerinaj la acest loc de suflet al neamului, pentru a aduce un omagiu celui care a ars ca o flacără vie, expresia absolută a gândirii generaţiei sale.”
Conacul, aşezat în mijlocul unei mari grădini, acoperă o suprafaţă considerabilă. Este alcătuit din trei corpuri: cel din stânga al foişorului, cel central cu o „loggie” spaţioasă şi cel din dreapta organizat pe două etaje. Este clar discernabilă influenţa arhitecturii tradiţionale argeşene şi vâlcene, cu cerdacul proeminent al corpului central şi suplele coloane ale pridvorului. Cele două intrări opuse dau într-un hol larg care se deschide către salonul literar, sala de masă şi un dormitor. La etaj se află restul dormitoarelor către care se face accesul prin intermediul unui hol închis spre sud-est.
Interiorul, cu spaţii clare, distincte, este amenajat conform gustului epocii. Mobilierul este eclectic, fiind compus din piese de o variată provenienţă. Aproape toate încăperile parterului sunt lambrisate, pardoseala fiind de parchet de dată recentă. Surprind sobele mari de teracotă, realizate din cahle de Renania şi asamblate în manufactura mănăstirii Văcăreşti. Trebuie amintită aici şi o sobă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu un profil alungit, care se sprijină pe întreaga sa înălţime pe două coloane ce o flanchează lateral. Salonul literar de la parter este spaţios, aerisit, bine luminat şi are canapele confortabile. Sufrageria este simplă, având o masă mare în centru, iar pe pereţi, deasupra lambriului, sunt policioare ce susţin farfurii din ceramică emailată, multe dintre ele fiind exemplare unice. Marele dormitor de la parter nu conţine altceva decât un pat şi câteva mici bunuri de epocă. În foişor se poate pătrunde prin intermediul unui hol care se deschide în parterul acestui veritabil turn. Paşii ne sunt apoi purtaţi pe o scară de acces din lemn către terasa foişorului. Arcele semicilindrice sunt susţinute de coloane masive şi scurte. Privirea se deschide către parcul conacului.
De pe pridvorul laturii de nord-vest, o adevărată loggie cu coloane suple terminate în capiteluri cu volute, se observă o bisericuţă din lemn. Aceasta a fost strămutată pe moşie dintr-un sat din apropiere. I s-a ridicat o fundaţie de cărămidă, pe care a fost aşezată, spre a deveni un soi de paraclis al familiei. Lemnul este văruit pe dinafară, iar la interior este pictat de mâna unui meşter local. Un exonarthex scurt mijloceşte intrarea în biserică. Naosul este boltit semicilindric, iar iconostasul este format dintr-o serie de icoane pe lemn pictate probabil de acelaşi meşter care a realizat şi pictura bolţii. Micile ferestruici aruncă fâşii de lumină printre stranele aliniate de-a lungul pereţilor.
Conacul de pe moşia Bălceştilor a avut noroc. Recuperarea ilustrei figuri de la 1848 şi aşezarea ei printre celelalte portrete ilustre „făuritoare de neam şi ţară”, a însemnat o nesperată şansă.
Nu la fel de fortuit a fost cazul conacului de la Ciorogârla. Istoria acestuia este astăzi continuată de aceia pe care i-am putea numi esenţa românismului: păstorii. Curtea edificiului neoclasic, este ţarc de capre, iar beciurile acestuia cocină pentru râmătoare. Fecalele cornutelor, de origine controlată, sunt atent selecţionate şi depozitate la subsolul conacului. Nu ştim cu siguranţă care dintre aceste comori sunt trecute pe lista patrimoniului naţional. Totuşi în lista monumentelor istorice a judeţului Ilfov, întocmită în 2004, apare un obiectiv la poziţia 595 cu codul IF-II-m-B-15272.01…
Biserica din sat, de secol XVIII, cu hramul Adormirea Maicii domnului, consfinţeşte o stare generală de spirit, iar la han, ridicat la începutul secolului XIX şi dispărut astăzi, pare că au tras pentru veşnicie surorile Prostia şi Dezinteresarea.
Istoria este zgârcită în a-şi aduce aminte de aceste locuri. Într-un hrisov de la 1690 sunt menţionate ca existând aici casele slugerului Matei Ciorogârleanu. Este foarte probabil ca fundaţiile de secol XVII păstrate până astăzi, să fie reminiscenţele acestor case. Mai ştim că în 1712, Brâncoveanu lasă această moşie fiicei sale Smaranda şi că legenda povesteşte despre un tunel, în mod surprinzător secret, ce ar lega conacul de mănăstirea Samurcăşeşti.
Noi putem fi siguri doar că ruina dezolantă de astăzi va deveni în scurt timp memorie. Putem fi siguri că patrimoniul este o imagine, o emoţie înscrisă pe retina sensibilă a sufletului şi nu un obiect ce trebuie păstrat, cum doar mentalitatea materialist-dialectică ar putea să ne asigure.