Mario Kuibuş. Re-act Now Studio

Mario Kuibuş este unul dintre arhitecţii bucureşteni care încearcă în mod constant să schimbe aspectul spaţiului în care trăim, implicându-se de asemenea în reconfigurarea urbanistică a „străzii”. Un prim mod de a descoperi ce ne pregăteşte biroul său de arhitectură constă în cunoaşterea mecanismelor interioare ce îl propulsează. Prin urmare, lectură plăcută.

Interviu realizat de: Ioana Cotulbea
Foto: Re-act Now Studio, Cosmin Dragomir

Igloo: Cum v-aţi dat seama că vă doriţi să fiţi arhitect?
Mario Kuibuş: Asta e întrebarea cea mai simplă. Pe la 9 ani, am reuşit să aflu, la o convorbire cu musafirii care erau în vizită, că dacă eşti arhitect sună bine şi e frumos, faci case, eşti respectat, ai papion, ai nu ştiu ce prestanţă în societate. Pe urmă, virusul a fost deja băgat şi, treptat, argumentele se adunau. Practic, mama, lucrând într-o zonă cu muzee, a fost cumva naturală şi legătura cu arta şi, văzând că arhitecţii au destul de mult dezvoltată zona creativă, părea interesant. Iar în timp nu s-a dovedit nimic neprielnic în construcţia mea mentală. Nu era ca şi cum ai fi şofer sau pilot, cum îşi dorea toată lumea, şi pe urmă te gândeşti că şi să stai toată ziua la volan poate nu e cel mai bine.

Igloo: Există totuşi o afecţiune către ceea ce înseamnă arhitectura?
Mario Kuibuş: O afecţiune personală a existat, pentru că treceam pe stradă, pe N. Iorga spre exemplu, unde sunt nenumărate clădiri, blocuri din anii ‘20-’30, şi vedeam pe ele scris arhitect x… Şi, practic, să fii acea persoană al cărei nume a fost scris pe clădire şi apare încă acolo după nu ştiu câţi ani de zile, a fost foarte gâdilător în mintea mea. Să am şi eu case pe care să fie scris numele meu. Ce frumos! Şi bineînţeles dublată de acea imagine cu papion şi cu costum care îmi rămăsese în minte. Faptul că poţi să combini creaţie, faimă, lucruri care sunt utile pentru societate, lucruri care dăinuiesc în timp. Toate acestea au dus la această hotărâre. Pot să spun că, practic, din acel moment nu au mai existat alternative. De-aia zic, la mine a fost foarte simplu.

Igloo: Cum v-a ajutat şcoala în formarea dumneavoastră ca arhitect?
Mario Kuibuş: Şcoala de arhitectură nu prea pot să spun că m-a ajutat în mod decisiv. M-a ajutat toată acea atmosferă din jurul serviciului mamei. Făcând şi liceul de arte plastice în clasele 5-8, a constituit o mare deschidere spre creaţie, spre ce înseamnă arta. Partea de liceu de arhitectură m-a pus în contact cu profesori arhitecţi; liceul era foarte bun pentru o persoană hotărâtă, fiindcă era foarte aplicat. Practic, cunoştinţele de bază le-am dobândit în liceu, iar în clipa în care am intrat la facultate, tot acel bagaj de cunoştinţe m-a dus cam până în anul 3, ca informaţii. Asta mi-a dat din start o lejeritate faţă de colegi. În clipa în care ştii deja ce îţi permite tehnicul, e mult mai uşor să te duci în partea artistică. Decisive au fost persoanele care m-au influenţat, m-au ajutat să parcurg toate aceste demersuri, care erau cumva anacronice (mă refer acum la proiectele mele) faţă de ceea ce propuneau restul colegilor. Mă refer în speţă la Dorin Ştefan şi Tănăsoiu. Dorin accepta foarte uşor persoane care i se păreau interesante drept parteneri de joacă. A fost o relaţie foarte specială între mine şi el, o relaţie care s-a amplificat deosebit în timp, iar relaţia cu domnul profesor Tănăsoiu a fost o relaţie clară de grupă, în care el a fost foarte receptiv şi deschis la ce propuneam şi mi-a promovat toată această energie. A fost un motor într-un fel, mi-a permis să aberez în voie, constructiv bineînţeles.

Igloo: Să înţeleg că v-aţi dezvoltat destul de liber, fără constrângeri din partea şcolii?
Mario Kuibuş: A fost în mare parte şi situaţia, nu aşteptam să vină informaţia din partea şcolii, pentru că simţeam că oricum stagnez aşa. Atunci am încercat, abonându-mă la reviste. Rezolvam astfel problema informării, problema „profesorului” pe care eu nu-l aveam. Din cauza asta am avut o problemă mare cât am fost în şcoală, pentru că era o diferenţă uriaşă între ceea ce dialogam eu cu acele reviste şi ce însemna teoria predată la cursuri, realităţile socialiste. A fost o situaţie mai de rebeliune şi mă simţeam bine, poate am rămas aşa, într-un fel, şi acum. Bine, ţine şi de conştiinţa mentală de creator, de a fi arhitect, de a face ceva. Atitudinea pe care o aveam venea şi dintr-un fel de siguranţă de sine.

Igloo: Vă simţiţi în vreun fel legat de tradiţia şi cultura românească?
Mario Kuibuş: Nu pot să spun că mă leagă ceva în mod conştient, nici nu vreau să mă lege ceva de zona românească. Vreau să mă lege de zona comunităţii în care m-am născut, de limba pe care o vorbesc, într-un fel ca apartenenţă, dar nu din perspectiva în care România înseamnă Balcani, înseamnă o anumită tradiţie, nişte şabloane, arhetipuri mentale despre ceea ce înseamnă românul. Iar eu nu vreau să văd românul în felul ăsta, nu vreau să-l văd nici măcar legat de vreo tradiţie ortodoxă. Nu cred că arhitecţii români trebuie să facă greşeala din perioada de început de 1900 cu neoromânismul, sau să încerce să aducă acea specificitate. Astea sunt de fapt nişte religii culturale proaste, nişte forţări, nişte închistări mentale, care încearcă în mod artificial să te bage într-o zonă care nu are voie să fie relevantă. Nu poţi să te rupi de mondial, încercând să creezi un stil comunitar. Oricum ideea de stiluri s-a spart, totul a devenit mult mai interactiv, mai flexibil. Conceptul este cel care generează forma şi nu un stil comunitar.

Igloo: Unde vă plasaţi dumneavoastră în peisajul arhitectural românesc?
Mario Kuibuş: Aş începe cu cel mondial. Mă plasez acolo unde aş vrea să se plaseze mai multă lume, dar asta e… în zona unde experimentalul, creaţia au foarte mult de spus, în zona unde contextul conlucrării mai multor factori de recepţie este luat în calcul. Adică nu faci o operă pentru tine, doar în sensul simplist, artificial, ci ţii foarte mult cont de tema existentă şi de tot complexul de factori care vor beneficia la final de lucrare. De aceea, sunt de părere că e foarte dificil să fii corect cu meseria ta şi cu răspunsul tău de arhitectură în contextul în care tu ştii una şi bună şi nu încerci totuşi să găseşti poveşti diferite. Pentru că, până la urmă, pe fiecare temă poţi să ai o infinitate de poveşti. Ideea este să găseşti acele poveşti foarte bune pe care să le poţi duce până în pânzele albe, să le duci coerent, până ajungi să ai senzaţia că ai făcut plinul poveştii, că nu mai poţi să mai adaugi nimic, dar nici să mai tai. Şi iarăşi, până la urmă nu cred în acel obiect care se perfecţionează constant şi se sintetizează la maximum. De aceea, nu cred că proiectul trebuie să sufere modificări pe parcurs. Din momentul în care ai stabilit conceptul, prima idee este de cele mai multe ori cea mai valabilă pe povestea respectivă, orice completare cu o semipoveste, cu o viziune suplimentară este absolut dăunătoare.

Igloo: De unde porniţi în conceperea unui proiect?
Mario Kuibuş: Pornesc foarte mult de la context. Încerc să văd contextul în toate particularităţile lui, încerc să îl văd atât din punct de vedere fizic, dar şi istoric, social, cultural. Contează foarte mult adresantul, modul în care se va utiliza acel obiect şi de aici reies idei, viziuni, care să contureze conceptul doar din perspectiva utilizatorului, ceea ce e foarte diferit. Dar nu vreau să mă limitez, vreau să speculez la maximum o idee, ca să nu ajung să am discuţii stupide de genul: Eu nu cred că e frumoasă, eu nu cred că e pertinentă această soluţie. Drept urmare, cred în diversitatea formală, în diversitatea conceptuală, toate acestea putând genera o mulţime de concepte, dar iarăşi revin şi spun că acela care trebuie să fie satisfăcut la maximum este utilizatorul. Nu poate să fie disociată situaţia de client cu cea de creator. Trebuie să existe o maximă legătură între cei doi factori. Nu poate să aibă succes un obiect de arhitectură care are foarte mult ego artistic sau o foarte puternică latură arficială, trebuie să discutăm despre o latură real conceptuală relaţionată la toţi factorii despre care spuneam mai devreme.

Igloo: Vorbiţi-mi puţin despre TUB. Ce v-a făcut să vă implicaţi în acest proiect?
Mario Kuibuş: M-a făcut să mă implic foarte tare ideea de a modifica ceva, în speţă în Bucureşti. Preocuparea cu Bucureştiul este o preocupare mai veche. De când eram la Viena am scris nenumărate lucruri despre Bucureşti, pornind şi de la o comparaţie imediată cu normalităţile din Viena şi observaţia că toate aceste normalităţi sunt un cumul de lucruri simple, care pot fi făcute cu paşi mărunţi şi la noi, iar în timp pot fi conştientizate şi asumate de către comunitate. La TUB am ajuns cu paşi mărunţi din partea mea, în contextul în care noi, Re-act-ul am avut o primă încercare cu expoziţie de birou, de firmă, prin 2000, ca un mesaj al unei deschideri către un Bucureşti cu o altă tipologie de conştiinţă, un mesaj către arhitecţi care trebuie să vadă Bucureştiul cu alţi ochi; am introdus şi acel mesaj că nu credem într-un „mic Paris”, ci credem într-un mare Bucureşti. Era un mesaj simplu adresat tuturor, atât breslei, administraţiei locale, dar şi comunităţii. De altfel, în clipa când am fost invitaţi în 2002 să participăm la Bienala de la Veneţia, tot Bucureştiul a fost cel care ne-a incitat să venim cu un proiect mai concret, cu identificări de probleme şi cu posibile soluţionări. Era, de fapt, un proiect care includea mai multe proiecte de strategie pe diverse straturi. Ulterior, mi-am dat seama, din discuţiile pe care le aveam aici cu diverşi colegi, şi ei nemuţumiţi de contextul evoluţiei, de situaţia centrului istoric în care aveam şi biroul, că ar trebui să venim cu un proiect concret, o viziune concretă pentru un lucru punctual. Atunci, cumva, am preluat unul dintre proiectele de strategie din cadrul expoziţiei de la Veneţia, anume „traseele” şi am hotărât că bine ar fi să detaliem unul dintre acele posibile trasee. Era o problemă tocmai inexistenţa lor într-un oraş civilizat, de tip metropolă. Speram să punem în valoare un fond cultural existent, să proiectăm pentru comunitate o altă variantă de a privi oraşul, de a-l utiliza, atingând de asemenea turismul în ultimă instanţă. Am încercat să personalizăm mai pregnant anumite zone, dând funcţiuni clare unor zone frumoase, foarte mult legat de instituţiile din respectiva zonă. Atunci a ieşit conceptul de cameră urbană cu o funcţiune dedicată. TUB-ul a înflorit atunci cumva de la sine. Pentru mine a fost mai simplu, pentru că am avut norocul să mă nasc şi să cresc într-o zonă centrală şi atunci sunt chestii pe care le simt instinctiv, ca spaţialitate, ca şabloane de case, ca secţiuni stradale. Ştiu tot ce e frumos şi e urât în acea zonă. Acest traseu este important tocmai din perspectiva copilului care să poată să se plimbe sau să se joace într-un spaţiu sigur… Povestea nu este complicată şi nici nu trebuie să fie, de obicei poveştile simple sunt cele mai frumoase.

Igloo: Care proiect vă e cel mai aproape de suflet?
Mario Kuibuş: Asta e o întrebare grea şi nu e o întrebare fair, pentru că toate proiectele sunt într-un fel sau altul generate de o parte din sufletul meu sau al altor oameni cu care m-am înrudit sufleteşte aici în birou. De fapt, nu poţi să spui ca parinte că un copil e mai frumos decât celălalt. Toate proiectele, la momentul la care le-am făcut, au simbolizat destul de mult pentru mine.

Igloo: Nu se poate face o departajare din perspectiva libertăţii creative care vi s-a oferit?
Mario Kuibuş: Libertatea creativă ţi-o poţi într-un fel asigura în contextul în care eşti convingător şi convins că într-adevăr ceea ce zici se dovedeşte a fi şi corect din punct de vedere al beneficiarului. Tocmai aici este încercarea noastră de a genera strategii, de a genera sentimente, viziuni, care să fie pe cât posibil cât mai puţin atacabile de către beneficiar, să fie cât mai puţin vulnerabile din punctul lui de vedere. Şi punctul de vedere al beneficiarului este de cele mai multe ori atât de previzibil, încât nu este o filozofie să te pui în pielea lui, problema este să îţi propui să faci acest lucru şi să nu faci abstracţie de el. Nu ne interesează, sincer, oamenii care nu au venit la noi să ne asculte, ci au venit să se asculte. Ei se autoelimină din prima clipă, de la prima întâlnire. E foarte important dialogul, Dacă el nu poate să scurtcircuiteze cu noi, nici nu mai continuăm, pentru că ajungem să suferim şi unii şi alţii şi nu ajungem la niciun rezultat. Mulţi spun că suntem fericiţi că avem beneficiarii pe care îi avem, eu spun că beneficiarii ţi-i mai şi alegi, şi atunci toate obiectele de arhitectură pe care le produci decurg în alt spirit.

Igloo: Constrângerile vă omoară inspiraţia sau v-o instigă?
Mario Kuibuş: Constrângerile îmi instigă inspiraţia, pentru că de obicei cine mă blochează mă face să fiu mai aprig, să-i pun mai multe probleme. În cazul în care constrângerile mă pun într-o aşa situaţie, nu pot decât să fiu acel eretic care se impune vehement.

Igloo: Cum priviţi compromisul în această ordine de idei?
Mario Kuibuş: Compromisul îl privesc ca o necesitate, în contextul în care ştiu cine este beneficiarul şi ştiu care este scopul meu ca manager de viziuni. Compromisul e obligatoriu să se facă, în interesul tuturor, dar este important să fie un compromis, un dialog, al ambelor părţi. Sigur, compromisul este luat de către arhitecţi drept o emblemă neagră, ai făcut compromisul, dar asta este o perspectivă simplistă, stupidă, pentru că tu nu faci opere pentru tine şi atunci e aberant să spui din start: eu nu fac compromis. E ca şi cum l-ai obliga pe respectivul să simtă ca tine, să trăiască ca tine. Tu nu poţi să fii oglinda tuturor. De fapt, scopul este să găseşti cea mai bună structură de compromis. E o discuţie pe care toţi arhitecţii o au, dar nu cred că trebuie văzută decât ca o discuţie normală, benefică şi obligatorie.

Igloo: Cum aţi format echipa Re-act?
Mario Kuibuş: Greu. Echipa Re-act trebuie să fie privită ca o familie, de înrudire, într-un fel, în aspiraţii şi în interese. Trebuie să fie cât se poate de relaxată spiritualitatea aici, dar desigur că este foarte greu ca în dezvoltarea unor proiecte să fie totul perfect. Suntem oameni şi fiecare are zonele lui de dozare a energiei şi de percepere a unui efort sau altul. Ce e important e că Re-act este de fapt o entitate, nu vreau să fie biroul lui Mario Kuibuş. Vreau să cred că este un spirit, pe care eu, ca părinte al acestui birou, pot într-un fel sau altul să îl influenţez, dar fără să fiu o personalitate dictatorială, ci, mai mult sau mai puţin, un coordonator.

Igloo: Să înţeleg că sunteţi destul de flexibil la ideile şi părerile celorlalţi.
Mario Kuibuş: Sunt flexibil. Poate în clipa în care proiectul cere decizii spontane, rapide, atunci nu mai e timp de flexibilitate şi trebuie într-un fel luată o acţiune şi poate să fie la fel de bine una dintre deciziile mele sau ale altora. De altfel, ideile dintr-un birou de arhitectură e foarte greu să le pui pe un tapet de democraţie, sunt mai degrabă nişte celule care să genereze soluţii. Nu poţi să pui pe toată lumea să îşi dea oricând cu părerea, ci trebuie să fie cumva responsabilizate diverse grupuri. Pur şi simplu, vreau să cred că eu învăţ de la toată lumea şi că toată lumea învaţă de la mine, că suntem o organizaţie care se perfecţionează.

Igloo: Ce proiecte derulaţi în momentul de faţă?
Mario Kuibuş: Diverse. Pot să spun însă, în momentul de faţă, că nu suntem interesaţi de proiectele industriale. Ce iarăşi nu mai avem în ultima vreme, în ultimii 3-4 ani, sunt vilele şi locuinţele individuale, în speţă cele în care trebuie să se mute beneficiarul. Facem locuinţe individuale dacă acestea urmează să fie vândute sau închiriate, dar perspectiva trecută a proiectelor pe care le-am realizat ne-a dat dureri de cap şi nu ne mai interesează să ne disipăm energia aiurea. Practic, am ajuns de multe ori ca, prin argumentaţiile finale pe care le aveam cu soţiile beneficiarilor, acestea să devină interesate de a practica amenajările interioare, pentru că eram un fel de profesor şi povestitor şi asta o făceam în disperare de cauză, ca să nu se ducă naibii poveştile pe care le intuisem iniţial pentru ei. Plus faptul că nu poţi estima, şi niciodată nu am estimat corect, durata unei clădiri de genul acesta, pentru că întotdeauna porneşte cu o proiecţie de 1-2 ani şi ajung la 7-8 ani, lucru care te scoate din orice calcule pentru orice buget pe care ai putea să ţi-l faci. Întotdeauna investiţiile din care beneficiarii vor să scoată bani au fost corecte şi am putut să ne estimăm cât de cât exact timpul şi bugetul. Ce ne mai incită în continuare ar fi şi proiecte de amenajare interioară gen cluburi, restaurante, pentru că în ele poţi foarte bine să experimentezi alte tipologii de limbaje şi texturi.

Igloo: Ce proiecte v-aţi mai dori să realizaţi?
Mario Kuibuş: În mod special mi-aş dori să realizez proiecte publice, finanţate de administraţia guvernamentală sau locală, dar care să aibă oameni pertinenţi pentru a duce la capăt proiecte de prestigiu. Şi spun cu durere că nu văd această perspectivă, mai ales că aceste proiecte dau viaţă unei comunităţi, pentru că nu sunt legate de o condiţie comercială directă, ci au în mare parte o latură reprezentativă, de afirmare a respectivei comunităţi. Atunci într-adevăr poţi să depăşeşti inhibiţiile care apar în cazul proiectelor comerciale. Dar este foarte greu să ajungi la aceste fonduri de bani publici, din pricina unei legislaţii bolnăvicioase. Asta este durerea mea: insatisfacţia lucrurilor pe care nu putem încă să le realizăm.

Igloo: În fine acum, ultima întrebare: arhitectura vă defineşte personalitatea?
Mario Kuibuş: Hm, greu de zis. Posibil că mai există şi un al doilea eu în mine şi nu-l descopăr sau l-au descoperit alţii şi eu nu aud decât nişte reflexii. Sper că nu am dublă personalitate, dar, din câte ştiu eu, în mare parte mă identifică şi simt că arhitectura poate să îmi dea satisfacţii pe cele mai multe părţi ale structurii mele. Aş putea spune că la modul la care eu o explorez m-ar putea identifica, dar bineînţeles că mai există şi faptul că ai copii şi ei sunt de asemenea în mare parte creaţia ta şi, când îi ai, te identifică. Nu pot să mă mai gândesc la modul egoist de a mă oglindi doar într-un context de genul ăsta, practic, copiii sunt o mare satisfacţie pentru sufletul meu. Drept urmare e ca o a doua profesie, cea de părinte, mă preocupă însă foarte tare şi mă defineşte.