Maroc într-o săptămână_III

Ouarzazat este o poartă de intrare în regiunea deșertului. Fiind încă din timpul protectoratului un punct militar însemnat s-a dezvoltat ca un oraș curat și modern. În ultimele decenii nu numai turismul spre deșert aflat în plină creștere ci industria cinematografică a făcut din Ouarzazat un loc de renume mondial. Ceea ce puțină lume știe este că aici s-au construit încă din anii ’50 cele mai mari studiouri cinematografice din lume unde au fost turnate nenumărate pelicule internaționale cum ar fi: „Omul care știa prea mult”, „Lawrence al Arabiei”, „Bijuteria Nilului”, „Kundun”, „Mumia”, „Gladiatorul”, „Papesa Ioana” și multe filme despre Biblie.

Hotelul Oscar este un ansamblu de căsuțe de culoarea teracotei decorate cu portrete enorme și citate de actori celebri. Camerele sunt mobilate simplu dar suficient, cele patru stele de la intrare promit cam mult. La dreapta intrării se află barul cu măsuțe și scaune joase, apoi tejgheaua cu scaune înalte iar în spatele ei o oglindă și… nimic altceva: suntem într-o țară musulmană unde alcoolul este interzis. Fără excepție. Cum se procedează cu marile staruri când vin acolo rămâne un mister.

Studiourile Atlas pot fi vizitate de la 9.00 la 18.00. Cu un gest larg și o față zâmbitoare ghidul își întâmpină oaspeții spunând: ”Ici tout est faux… même le guide…”. La intrare tronează un Ferrari și un avion de butaforie, trecem apoi printr-un templu budist gigantic construit trainic din lemn și ghips turnat pentru doar 10 minute de film; urmează mai multe temple egiptene cu trepte enorme, statui colosale și coloane masive care sună a gol, ghidul se joacă amuzat cu cuvintele ”Toutankamon – Tout-en-carton”; de câte ori pe zi spune gluma asta oare?; turul se încheie cu un sat biblic. De fapt peisajele Marocane sunt în cea mai mare parte biblice, dominate de coline aride și pietroase, punctate de siluetele bărbaților îmbrăcați în caftanul național și ale femeilor în haine lungi cu capul acoperit, de nenumărate turme de oi, capre și o mulțime de măgăruși împovărați cu privirea melancolică.

Drumul spre ultimul punct de interes în sud-vestul Marocului trece prin regiunea unică în lume în care crește arganul, copacul din ale cărui nuci se face un ulei cu proprietăți deosebite. Ca formă și dimensiune se aseamănă oarecum cu maslinul, are însă țepi, frunzele sunt mai verzi și fructele mai mari. Ajunge până la vârsta de 300 ani și a fost menționat de medicii Marocului încă din 1219. În trecut a produs umbră și hrană pentru oi, capre și cămile iar lemnul a fost folosit la construcții și pentru cărbune. În prezent uleiul obținut cu mare dificultate din nucile de argan a devenit o prioritate a asociațiilor de femei din regiune prin care ele își asigură o anume autonomie economică. Mai întâi nucile trebuie curățate de coajă, sparte, miezul este prăjit pe foc, zdrobit iar apoi măcinat îndelung cu apă până când se extrage uleiul. În medie pentru un litru de ulei o femeie muncește o zi și jumătate. Zonele în care crește copacul au devenit în ultimii ani din ce în ce mai reduse, aeroportul din Agadir – importantă destinație turistică – s-a construit pe locul unei păduri de argan. Pentru protecția sa, în prezent regiunea a fost declarată rezervație UNESCO de biosferă și urmărește exploatarea susținută a acestei resurse unice. Uleiul de înaltă calitate este folosit ca atare pentru masaj, întreținerea pielii și a părului, uleiul obținut la o a doua prelucrare este folosit pentru mâncare, dar și în creme sau săpunuri.

Drumul cotește spre nord și urcă în zona Atlasului. Peisajul devine din ce în ce mai stâncos și mai impunător. În general în Maroc, din goana automobilului privirea de ansamblu a călătorului curios nu se plictisește nicicând. Ochiul se transformă automat în artist-specialist și se bucură la fiecare cotitură: pictorul de alternanța rafinat nuanțată a pigmenților de la teracota omniprezentă la roșul pe alocuri aprins și ocrul pământului până la cenușiul și negrul bazaltului punctat mereu de verdele primăverii; sculptorul de dramatismul stâncilor în nesfârșite și surprinzătoare combinații voluminoase fie agresiv colțuroase sau senzual rotunjite în stilul lui Henry Moore; geologul de bogăția și varietatea mineralelor cu alcătuirile și culorile lor; iar fotograful pur și simplu nu mai prididește cu imortalizarea atâtor momente de frumuseți fugare care de fapt nu pot fi savurate decât în clipa prezentă.