Martin Luther Curch
Prezentăm aici in extenso articolul dedicat Martin Luther Church, una dintre cele mai recente proiecte semnate de Coop Himmelb(l)au, inclus şi în sumarul numărului din septembrie 2011 al revistei igloo.
Ce este sacru pentru Wolf D. Prix? Cu riscul de a aluneca puţin în pedanterie, să-l luăm puţin şi pe Le Corbusier în discuţie. Ronchamp, Tourette şi, mai nou, Firminy, creionează, însumate, un Corbusier-sacru atât de clar, tangibil şi exhaustiv, încât construcţia sa mentală vis-a-vis de cele sfinte transpare direct în materialitate. Analog, orice lăcaş de cult are destule de spus despre arhitectul său şi iată deci întrebarea din deschidere.
Micul conglomerat religios proiectat de echipa de la CHBL se compune dintr-o sală de rugăciune, acoperită de „pălăria” metalică şi aşezată pe 4 piloni la colţuri, apoi din sala destinată slujbelor, cu altar, o serie de spaţii utilitare şi holul ce leagă tot ansamblul, cu ieşire în grădina din spate. Compoziţia tipic-înghesuită de volume din familii formale mai mult sau mai puţin înrudite contrastează cu turnul-campanil de la intrare – unul dintre picioarele sale se naşte din corpul bisericii, altul este bine înfipt în spaţiul public, comunitar, din faţă.
Acoperirea sălii de rugăciuni este construită într-un atelier naval, din oţel de 8 mm, şi este tencuită la interior cu stuc alb. Se vorbeşte, în descrierea proiectului, despre forma acoperişului „ciupit” al unui osuar romanic din apropiere, tradus în curbura acestei suprafeţe, ca şi când o formă spectaculoasă ar avea neapărat nevoie de „paşaport”. Cele trei „tunuri de lumină” toarnă neîncetat în încăpere sute şi mii de lucsi, ce nu fac decât să se scurgă mai departe, prin faţada vitrată, în holul deschis, prin fantele din pereţi. Sentimentul nu este unul tipic bisericesc, în care lumina intră în mod controlat, ci unul de office-building, în care lumina curge de peste tot. De asemenea, în sala comună, lumina zenitală, altarul perforat şi toate celelalte deschideri speculate peste tot contribuie la amorfizarea unui spaţiu care în mod tradiţional ar fi foarte direcţionat.
Deci, până la urmă ce este sacru pentru Wolf D. Prix? Nu poate fi vorba de lumină în sine, în sensul lui Corbusier, judecând după felul în care ea invadează spaţiul, fără discriminare, fără a lăsa nicăieri acea Întunecime intimă, personală a capelelor „normal-spectaculoase”. Nici simbolismul formal nu iese în evidenţă ca o prioritate, ci transparenţa spaţiilor, usurinţa cu care ne putem imagina capela umplută de o comunitate mică, din apropiere. Lumina abundentă, fără umbre şi cotloane, accentul pe spaţii comune şi polarizare socială – togetherness – iată, fără-ndoială, concepţia despre sacru a lui Wolf Prix, format în Viena anilor ’60. Atipică, greu de judecat şi în lipsă de elemente de comparaţie, poate că lumea avea nevoie de o capelă ce materializează ethosul religios al unui hipiot încărunţit, doctor în arhitectură.
