Mersul pe jos ca formă de rezistenţă

Octombrie este luna pietonului. La Viena, în cadrul conferinţei Walk21, se sărbătoreşte mersul pe jos regulamentar pe promenade şi trotuare construite din bugetele municipale, dar şi mersul pe jos creativ, provocator sau profilactic. În acelaşi timp, asistăm cu coada ochiului la migraţia masivă a refugiaţilor care se transformă înt-un exod pietonal prin hăţişuri, pe măsură ce mijloacele şi căile de transport oficiale, controlate de autorităţi neprielnice, sunt abandonate cu neîncredere.

Vom explora practica „pietonalizării” mai mult sau mai puţin clandestine, ca mijloc de apropriere a teritoriului, prin mersul pe jos, de către categoriile excluse, obnubilate sau frustrate de identitatea şi memoria oficială a oraşului. Rezistenţa exprimată prin mersul pe jos a apărut relativ recent ca exerciţiu conştient, odată cu flâneur-ul secolului al nouăsprezecelea, şi a fost declinată abundent în avangarda artistică, de la situaţionişti la artiştii ambientali, dar şi în practica marşului de protest sau a mai recentei „ocupaţii” (occupy). În general, aceste forme de rebeliune sunt contextualizate în termeni politici şi sociali, omiţând că arhitectul, ca instrument al autorităţii şi al claselor dominante care îşi permit să îl comisioneze, joacă un rol semnificativ prin amprenta pe care o pune asupra spaţiului public şi memoriei urbane.

Astăzi cu precădere, într-o societate din ce în ce mai globalizată, caracterizată de migraţii în masă, oraşele devin creuzete de hibridzare culturală şi etnică, dar şi realităţi politice stratificate, cu un larg spectrum de interese a căror prioritate se reflectă acut în spaţiul public. Cea mai simplă decizie în proiectarea acestuia poate înclina balanţa în favoarea unui grup de interese sau în defavorea altuia. Cel mai adesea, ceea ce rămâne în umbră, nereprezentat, este mai vast din punct de vedere cantitativ şi mai divers din punct de vedere calitativ decât ceea ce este acceptat în memoria oficială a mediului urban.

De aici tensiunea continuă între proiectarea dimensiunii fizice a spaţiu­lui public, aşa cum rezultă din desenele arhitectului sau urbanistului, pe de o parte, şi pe de alta nevoia oamenilor de a apropria fizic şi simbolic spaţiul pentru a-i influenţa imaginea şi memoria. Conflictul dintre cele două este alimentat de practica arhitectu­rală de a concepe spaţiul public ca pe un obiect finit, cu o identitate preconcepută, mai degrabă decât ca pe un cadru care permite utilizatorilor să îşi scrie propria istorie.

Memoria urbană selectivă: o scurtă istorie

Abordarea limitativă şi selectivă a spaţiului public, deşi acutizată în perioada modernă, nu e nouă. Înainte de sfârşitul secolului al optsprezecelea, intervenţiile asupra spaţiului public erau rezervate modelării unui domeniu onorific şi ritualic pentru a celebra puterea aristocraţiei şi a bisericii, în timp ce poporul se mulţumea cu străzi şi enclave vernaculare cizelate în timp de picătura repetată a cotidianului. Apariţia unui sistem de spaţii şi monumente publice a făcut golurile de memorie şi reprezentare urbană şi mai evidente: primele liste ale Mo­numentelor Istorice întocmite în Franţa ani­lor 1830-1840 cuprindeau numai biserici şi castele, apreciate datorită valorilor regale şi cristianice ale timpului (Saint Aubin 1990). Marile revoluţii politice ale secolelor al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea au transformat spaţiul urban într-o sferă democra­tică, în timp ce iluminismul a marcat trecerea de la absolutism către libertatea de a gândi şi toleranţa religioasă.

Înţelesul conceptului de spaţiu public a fost extins pentru a include locuri de dezbatere şi agregare unde se făcea auzită şi vocea poporului. Autoritatea publică a început să fie asociată cu un sistem de norme şi reglementări, care la rândul lor erau aduse la cunoştinţă, dezbătute şi discutate în mod public până când se ajungea la un consens cu privire la aplicarea lor legitimă şi raţională. Spaţiul urban a devenit macheta sferei publice burgheze (Boyer 1998). În paralel, un interes crescând în explorarea istoriei şi evoluţia naţionalismului şi romantismului au dat naştere dorinţei de a proteja şi restaura monumentele naţionale ca dovadă concretă a istoriei naţionale, dar şi ca un mod de a legitimiza burghezia.

De-a lungul secolului al nouăsprezecelea, pe măsură ce numărul persoanelor needucate şi analfabetizate din mediul urban a crescut, sfera publică a oraşului a fost reconceptua­lizată în termeni de „bogaţi” şi „săraci” (Boyer 1998). Cu apariţia societăţii de consum, a arcadelor comerciale şi a magazinelor ge­nerale, au început să se contureze delimitări clare ale spaţiilor pentru cei cu dare de mână. În acelaşi timp, pentru a controla protestele săracilor, în mare majoritate exilaţi la periferie, au fost tăiate bulevarde largi prin gettouri şi prin cartiere insalubre; prezenţa şi memoria acestora a fost camuflată în spatele faţadelor ritmice, uniforme, menite să inspire ordine şi respectabilitate. Această natură schizoidă a spaţiului public începe să se reflecte în anxietatea de observator-participator a flâneurului, care bântuie la nesfârşit ţesutul urban în căutarea unor experienţe în măsură să explice această nouă realitate, ca un „botanist al trotuarului” în cuvintele lui Baudelaire.

Către sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, oraşele occidentale au trecut printr-o perioadă de îmbunătăţiri care au înfrumu­seţat clădirile municipale, librăriile, parcurile şi spaţiile verzi, podurile şi statuile, încercând să întemeieze spaţii civice dedicate esteticii şi ordinii (Boyer 1998). Mai mult, Statul a încercat să garanteze ordinea socială, venind în întâmpinarea nevoilor de bază precum locuinţele, transportul şi serviciile sanitare. Spaţiul public a evoluat din nou, devenind, sub creionul omniscient al arhitecţilor şi urbaniştilor modernişti, din ce în ce mai aseptic şi amnezic, în timp ce cultul emergent pentru maşinării şi automobile l-au scos din scară. În paralel cu şi ca reacţie la planificarea modernă, a crescut şi interesul faţă de memorie şi patrimoniu, care din interes naţional a evoluat în instituţie internaţională odată cu crearea Ligii Naţiunilor, după Primul Război Mondial, şi mai cu sea­mă, odată cu crearea Organizaţiei Naţiu­ni­lor Unite şi cu înfiinţarea UNESCO în 1945, după cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, pe măsură ce arhitectura spaţiului urban îşi pierdea deliberat memoria, în rândurile utilizatorilor creştea dimpotrivă conştiinţa acută a importanţei sale, în lumina universalităţii, plurităţii şi varietăţii patrimoniului.

 Merg, deci exist

Pe măsură ce traiectoria arhitecturii spaţiului public şi cea a memoriei urbane au devenit din ce în ce mai segregate din punct de vedere instituţional, s-a conturat şi ideea de rezistenţă prin mers la imaginariumul uniform şi selectiv codificat în memoria oraşului. În secolul al nouăsprezecelea, mersul imprevizibil, fără a urma direcţii şi trasee uşor de anticipat, a devenit un mod de a submina ordinea lucrurilor, îmbrăţişat mai întâi de către flâneurii lui Baudelaire şi Walter Benjamin, apoi de către dadaişti cu „vizitele excursioniste” şi, în cele din urmă, de către deambulatorii suprarealişti. În 1958, Guy Debord conceptualizează la dérive (deriva), tot o declinare subversivă a mersului pe jos. După Debord, Statul recodifică oraşul ca pe un obiect-imagine controlabil cu ajutorul anumitor practici de reprezentare, ca de exemplu fotografia ae­riană, perspectivele de ansamblu şi cartări topografice (Debord 1958), care coincid cu instrumentele urbanistului. Cel care practică deriva se opune acestei perspective raţiona­liste, optând pentru imersiunea afectivă în ţesutul urban. Premisa este aceea că oraşul posedă o psihogeografie, conform căreia fiecare zonă a oraşului are o anumită stare de spirit, dar şi o anumită dinamică a relaţiilor de putere. Deriva a fost concepută ca instrument estetico-politic pentru a descrie psihogeografia şi pentru a revela mecanismele puterii capitaliste în spaţiul urban. A fost, în acelaşi timp, o metodă cartografică, concepută pentru a submina cartografia normativă a statului (Wiley 2010).

Ulterior, în timpul anilor nouăzeci, deriva situaţionistă a inspirat colectivul Stalker din Roma în practica transurbanţei: o metodă cartografică similară, de data aceasta a condiţiilor socio-spaţiale emergente. O diferenţă semnificativă între derivă şi transurbanţă este locaţia. Situaţioniştii căutau aspecte liminale ale spaţiului în centrul oraşului. Atenţia colectivului Stalker, pe de altă parte, s-a îndreptat către „exteriorul” sau periferia oraşului – către locuri neglijate de Stat şi de publicul larg, dar apropriate în schimb prin locuire informală. Obiectivul transurbanţei era acela de a încorpora aceste spaţii marginalizate în teritoriul, imaginea şi memoria oraşului (Wiley 2010). În manifesto-ul din 1996, Stalker descriu aceste locaţii ale abandonului de la periferia oraşului contemporan ca „imanente”. Aceste „teritorii actuale” au capacitatea de a genera noi forme şi experienţe urbane: ele constituie negativul oraşului construit, interstiţialul şi marginalul.

Mersul pe jos este un mijloc de a fi martor al acestor spaţii, care, după Stalker, anticipează viitoarea formă urbană a oraşului. Un alt punct de referinţă important pentru transurbanţă este Michel de Certeau şi felul în care acesta, în loc să atribuie forţa re­volu­ţionară a mersului pe jos numai artistului sau activistului, descrie şi mersul cotidian al populaţiei ca o forţă creativă. Redefinind ţesutul urban în relaţie cu activitatea umană mai degrabă decât cu fluxurile economice, mersul pe jos converteşte va­loarea imobili­ară a spaţiului urban în va­loare de uz (Wiley 2010). De Certeau opune mulţimea pietonilor cotidieni figurii singulare a „voyeur”-ului modern, pe care-l aseamănă urbanistului ce îşi asumă poziţia omniscientă de a vedea oraşul „în întregime”, de sus, înstrăinându-se astfel de detaliu (Gehl 2010).

Critica voyeurului mo­dern a lui De Certeau este congruentă cu critica situaţio­niş­tilor la adresa cartografiei moderne: a vedea oraşul de deasupra înseamnă a-l poseda ca pe un obiect şi a-l reduce la un simulacrum, este o perspectivă emblematică pentru capitalism. Pentru de Certeau, pietonul îşi apropriază sistemul spaţiului urban în aceeaşi manieră în care învăţăm o limbă străină: pietonul apoi „vorbeşte” spaţiile oraşului (De Certeau 1998, 97). Colectivul Stalker foloseşte această idee a funcţiei enunţiative a mersului în conceptul de transurbanţă, descriind traversarea şi retraversarea zonelor nevăzute ale oraşului ca recompunere a unui teritoriu şi relaţionare a acestuia cu conştiinţa colectivă. Practicile spaţiale ale mersului pe jos şi reperării (spre deosebire de cartografie), unite în transurbanţă, au în acest sens o importantă dimensiune narativă. Prin acest mers pe jos narativ, Stalker deschide în mod simbolic aceste „teritorii actuale” către acţiune (Wiley 2010).

Încheiere

Din punct de vedere cultural, practica rezistenţei prin mersul pe jos a continuat şi în arta ambientală sau în performance art, uneori unindu-le pe amândouă, ca în lucrarea lui Richard Long – „O linie făcută mergând”. Sub aspect politic, a fost declinată de marşurile de protest şi de mişcarea Occupy. Când celelalte mijloace eşuează în tentativa de a ne ancora în realitatea urbană din care vrem să facem parte, mersul pe jos rămâne calea imediată de a refuta alienarea impusă de o arhitectură opresivă sau de carenţele unui sistem mnemonic selectiv. După cum remarca Jan Gehl, nu trebuie uitat că atunci când planurile şi hărţile transformă spaţiul într-un semn abstract şi într-un teritoriu con­trolabil, mersul pe jos îi conferă dimpotrivă materialitate şi viaţă (Gehl 2010).

 

Bibliografie:   Bosselmann, P. (2008). Urban transformation: understanding city design and form. Washington, DC: Island Press. Boyer, C. (1998). The City of Collective Memory. Its Historical Imagery and Architectural Entertainments. Boston MA: The MIT Press. Bronson, Susan D. and Thomas C. Jester. 1997. Conserving the Built Heritage of the Modern Era: Recent Developments and Ongoing Challenges. APT Bulletin 28, no. 4: 4-12. Careri F., Gili G.,(2002). Walkscapes: Walking as an Aesthetic Practice. Barcelona: Rosello. De Certeau, M(1988). The Practice of Everyday Life. Berkeley, Los Angeles: University of California Press. Debord, G (1956). „Theorie de la dérive” Trans. Libero Andreotti. In Libero Andreotti and Xavier Costa, eds. Theory of the Derive and Other Situationist Writings on the City. 1996. Barcelona: Museu d’Art Contemporani de Barecelona/ACTAR. Deleuze, G and Guattari, F. (1980). A Thousand Plateaus: Capitalism and Schizophrenia. Trans. Brian Massumi. Minneapolis and London: University of Minnesota Press, trans.1987. Gehl, J. (2010) Cities for People. Island Press. Stalker. „Osservatorio Nomade/Stalker”. Rome, 2004. www.osservatorionomade.net. Retrieved May 25, 2012. Stalker. „Stalker: Un Laboratorio Urbane”. Rome, 1996. : www.stalkerlab.it. Retrieved May 25, 2012. Wiley, D. (2010) A Walk About Rome: Tactics for Mapping the Urban Periphery. Architectural Theory Review, Vol. 15, Issue 1.