Mileniul igloo. Primii 15 ani

schita-bruno_3-174

Am făcut ce-am făcut şi am ajuns iar la o cifră rotundă. Aniversară, adică. Mai exact 15 ani de la apariţia, ezitantă, dar entuziastă, a primului număr al revistei numită astăzi, simplu, igloo.

A fost o vreme, nu prea lungă, când s-a numit habitat, tehnici de autopărare împotriva pseudoarhitecturii şi pseudoartei, subtitlu (uşor ridicol şi militant, recunosc, dar) favorabil în vânzarea primului ei număr către publicul select al presei de arte marţiale, care vedea probabil în „habitat” o tehnică de bătaie, că timp să citească tot subtitlul n-avea oricum. Apoi a fost igloo, habitat şi arhitectură, nu o locuinţă de gheaţă, desigur, ci „o revistă albă despre spaţii”. Astăzi suntem numai igloo şi ne vom opri probabil aici cu schimbările şi simplificările, ca să nu riscăm să rămânem fără nume, ca răposatul Prince.

Mărturisesc că m-am gândit numeros la ce să scriu în acest, între toate complicat articol editorial, căci lentila aniversară riscă să falsifice tonul, exprimarea, conţinutul. Eram, la un moment dat, aproape hotărât să ţin aproape de (prima parte din) titlu şi să produc o satiră milenaristă, cu iz de Moscova ’21 sau Nuremberg ‘35, poate nu chiar de natură a declanşa pogromuri sau epurări, dar cine ştie. Ceva de soiul:

Sunt 15 ani de când revistele aservite (marii finanţe, iudeo-masoneriei, burghezo-moşierimii, vechiului regim, trădătorilor ş.a.m.d., urma să mă hotărăsc…) s-au dat la o parte pentru a deschide calea celei care avea să schimbe din temelii lumea jurnalismului şi cărţii de arhitectură din România şi nu numai. Secolul şi mileniul nu puteau începe cu adevărat fără revista şi editura de 1000 de ani, al căror nume o să-l şi poarte, căci cum altfel s-ar putea numi mai bine evul care a a avut şansa să pornească odată cu igloo? Când din civilizaţia ce astăzi, căci plini de noi înşine, ne pare veşnică nu vor mai fi rămas decât urme vagi, memoria speciei va păstra ca un basorelief săpat în stânca sufletului numele care a făcut să tremure atâţia duşmani şi a umplut de fiorii entuziasmului sacru pe dreptcredincioşi: igloo. Mare dreptate a avut înţeleptul înainte mergător, acel aproape sfânt botezător cu accent franţuzesc, dar fără toiag, blană de oaie şi sfârşit decapitat când a spus că secolul XXI va fi unul igloo sau nu va fi deloc. Singura eroare ce-i poate fi imputată e estimarea duratei, deşi exegeţii sunt unanimi în a susţine că numai din teama de ridicol a verbalizat doar 100 de ani, în forul său interior fiind convins de mileniu. Etc. etc…

Apoi m-am răzgândit, căci nu mi s-a părut că ar cadra cu ceea ce ar trebui să spun la o ocazie totuşi importantă pentru noi. Cred că ar fi mai cinstit să încerc să vorbesc despre resorturile profunde care ne-au pus în mişcare şi ne-au adus aici, despre ce ne-a făcut să perseverăm şi despre cei datorită cărora am reuşit să fim.

Întotdeauna m-am raportat la începuturile noastre printr-o întâmplare pe care am mai povestit-o în diverse ocazii. E vorba despre întâlnirea, la un târg de construcţii, în vremea când nu eram decât un mic atelier de arhitectură, cu nou-înfiinţatul birou de proiectare al uneia dintre celebrele şi numai puţin odioasele reviste de vulgarizare ale vremii. Treaba ne-a declanşat o reacţie alergică de tipul: dacă voi vă băgaţi peste noi, după ce că împuţiţi lumea cu kitsch-ul şi pseudovalorile editate (v-aţi prins acum de unde subtitlul iniţial?), ne băgăm şi noi peste voi! Şi cum altfel decât făcând o revistă care să se adreseze publicului vostru, dar cu subiecte profesional valabile, adică lucrurile cele bune făcute de arhitecţi şi alţi profesionişti, alese cu grijă şi responsabilitate.O revistă  de graniţă, situată la intersecţia lumilor, care să adune laolaltă profesionişti şi public nespecialist, întru un necesar şi  benefic dialog.

Treaba e cât se poate de reală, dar, ca mai mereu, adevărul este ceva mai nuanţat. Cu siguranţă iritarea în faţa tupeului a produs declicul de care aveam nevoie ca să ne apucăm de treabă, ştiut fiind faptul că cel mai bine te mobilizezi atunci când ai în faţă un duşman, iar noi am reuşit să ni-l fabricăm fără prea multe scrupule. Ar fi însă incomplet şi, până la urmă, uşor nesincer să o las doar aşa. Ceea ce ar mai trebui adăugat întru o mai corectă mărturisire este nuanţa personală, solul propriu pe care enervarea conjuncturală a rodit. Dintotdeauna mi s-a părut că arhitectura, ca materializare a spiritului, este şi o inevitabilă formă de îngheţare a acestuia. Proiectul de arhitectură, pentru a putea fi desenat ca atare şi transformat apoi în construcţie, trebuie să blocheze la un moment dat fluxul gândirii, să oprească curgerea ideilor, fixând o secvenţă anume. De aceea, dintr-o anumită pers­pectivă, proiectul şi mai târziu construcţia ce-i urmează, nu sunt decât momente îngheţate, stop-cadre (întrucâtva) întâmplătoare ale unui film al minţii care nu se va mai putea desfăşura mai departe. În aceeaşi ordine de idei, am consi­derat, de asemenea dintotdeauna, că scrisul e ceva mai suplu, căci mai puţin supus constrângerilor (tehnice, materiale etc.) şi ca atare mai indicat în comunicarea unor conţinuturi vii. Sigur că şi scrisul reprezintă o îngheţare a gândului, căci, fără îndoială, argumentul lui Platon împotriva scrisului, deşi exprimat în scris, rămâne valabil. Cred totuşi că, din perspectiva fidelităţii şi acurateţii în transcrierea conţinuturilor minţii, pro­babil că formula puţin mediată a limbajului scris e mai directă şi pe undeva câştigătoare.
În paranteză fie spus, şi doar ca o posibilă ilustrare a ceea ce încerc să susţin, am găsit mai târziu confesiunea renunţării la studiile de arhitectură a lui Orhan Pamuk. Scriitorul povesteşte că, tânăr pornit pe calea studiilor, a trebuit să-şi caute gazdă în vechiul cartier Galata. A avut astfel ocazia să viziteze foarte multe variante de locuinţe, obţinute prin împărţiri succesive ale mai amplelor apartamente din vechile clădiri ridicate de negustori sau meşteşugari armeni, evrei, greci sau genovezi ai (din păcate, cândva mult mai) cosmopolitului Istanbul. Pătrunzând fugitiv în intimitatea – mirată, curioasă, suspicioasă – a nenumărate personaje prinse în mijlocul măruntelor treburi cotidiene, a avut revelaţia că în spaţiile vieţii reale ce pulsa acolo, nimic sau aproape nimic nu mai era aşa cum fusese prevăzut când fuseseră construite casele. Viaţa reală, în imprevizibila ei complexitate, îşi apropriase arhitectura, curgerea ei torenţială dezgheţase momentul proiectului şi-l transformase în altceva, mai bogat, mai necesar, probabil mai frumos. Ca urmare a acestei experienţe, s-a hotărât să renunţe la arhitectură, pentru a nu se forma şi apoi deveni autorul unor proiecte (eventual mari ansambluri rezidenţiale, cum se construiau deja de-atunci la marginea oraşului) care nu ar avea nimic de-a face cu viaţa adevărată care până la urmă le-ar umple. A preferat să scrie despre asta şi probabil bine a făcut.

Aşadar, a face o revistă care să adune nu doar poze, ci şi texte (despre proiecte de arhitectură, dar nu numai) mi s-a părut o modalitate rezonabilă şi un motiv suficient de serios pentru a rămâne viu în profesia asta. A ajuta şi a participa la ilustrarea şi scrisul despre arhitectură în toate ipostazele şi formele ei, de la intenţie sau schiţa sau proiect la construcţie terminată era forma cea mai la îndemână de a-mi nuanţa o dilemă cu vag potenţial distructiv.

De-asta revista igloo nu s-a limitat niciodată la ceea ce fac de obicei revistele de arhitectură, abordând mereu şi subiecte colaterale, într-o legătură mai mult sau mai puţin strânsă sau logică cu domeniul principal. Interviurile, artele plastice, fotografia, manifestările tradiţiei, cartea de arhitectură, patrimoniul construit, designul de obiect, călătoriile inteligente, cultura urbană, chiar şi kitsch-ul manifest au reprezentat devierile noastre productive (nu neapărat şi lucrative…), ajungând să facă parte nu doar din conţinutul vizibil, ci din chiar ADN-ul editurii noastre.

Din această funciară nealiniere la rigorile domeniului s-au născut şi celelalte proiecte ale noastre: cărţile, albumele, ziarele. Chiar şi petrecerile… Odată ce am constatat că stăpânim rezonabil abilităţile tehnice necesare realizării unor astfel de obiecte, am pornit fără prea multe ezitări pe calea deschisă de revistă. De altfel, prima dintre colecţiile noastre independente, igloopatrimoniu, împlineşte şi ea, tot acum, 10 ani de existenţă.

Primul volum, Cule. Case boiereşti fortificate din România, a apărut în noiembrie 2006 şi, odată cu el, am statutat şi profilul editorial al colecţiei. igloopatrimoniu urma să caute şi să scoată la iveală – prin publicare – doar obiective patrimoniale relativ puţin cunoscute, aflate în conurile de umbră ale dezinteresului şi indolenţei vremii, dar care reprezintă totuşi cărămizi importante ale fundaţiei culturii noastre. Succesul de public al Culelor ne-a încurajat să perseverăm şi au urmat de-atunci încă 10 titluri plus unul în pregătire, foarte aproape de a intra în tipar. Bisericile de piatră din Haţeg, sau cele din lemn din Sălaj, geamiile şi arhitectura tradiţională a Dobrogei, dar şi ruinele combinatelor industriale ceauşiste (Kombinat) sau palatele ţigăneşti (Kastello) au consfinţit substanţa unei colecţii care ne-a făcut în primul rând nouă înşine serviciul de a ne apropia de lucruri pe care le cunoşteam numai la suprafaţă. Ne-am putut bucura astfel, înaintea publicului pe care îl vizam, de calităţile unor edificii de care ştiam prea puţine sau chiar nimic. Am avut ocazia să străbatem ţara în lungi excursii de documentare şi, îmi vine să spun acum privind înapoi, de autentică zidire interioară. Cât de bine vor fi ieşit cărţile nu e treaba mea să spun, dar vă asigur că nouă ne-au prins tare bine. Probabil de-asta nici nu ne putem opri.

Iar, dacă e să mă refer la speţa dinainte, în cazul colecţiei igloopatrimoniu, fixarea unui moment de arhitectură patrimonială prin fotografie şi scris a reprezentat una dintre mizele principale, alături de scoaterea la lumină, căci multe dintre obiectivele pe care ni le-am ales drept ţintă se aflau (se află în continuare) într-un proces de degradare care va duce pro­babil, până la urmă, la dispariţia efectivă. Atunci pozele şi textele noastre vor fi cam tot ce va fi rămas din ele (şi vă pot spune că în anumite cazuri s-a întâmplat deja). Este şi acesta un motiv pentru care am ales să continuăm, indiferent de cât de complicat a părut a fi uneori.

Am făcut ce-am făcut şi am reuşit să vorbesc numai despre noi, deşi nimic din toate cele pe care le-am făcut nu s-ar fi putut întâmpla dacă nu am fi găsit oameni care să ne stea alături. Îmi amintesc de primele zile ale revistei, când, novici inconştienţi, ştiind prea puţin cum funcţionează lucrurile, am început să luăm calea cunoscuţilor şi prietenilor (cui să te adresezi mai întâi, dacă nu celor pe care-i ştii?), încercând să-i convingem să ne susţină.

Colaboratori, parteneri, sponsori, aveam nevoie de o mulţime de competenţe şi resurse pentru a ne putea naşte şi apoi trăi. Măcar de atâta lucru ne-am putut da seama. Nu mică ne-a fost surpriza când interlocutorii s-au arătat disponibili, ne-au acceptat la masă şi ne-au tratat ca pe nişte oameni normali, raliindu-se aproape spontan intenţiilor noastre. Trebuie că eram pe atunci mândri de noi şi de puterea noastră de convingere, dar astăzi îmi dau seama că mândria ar trebui să meargă mai ales către ceilalţi. Să-l creditezi pe străin, să-i acorzi încrederea şi susţinerea ta, aproape necondiţionat, a fost dintotdeauna semnul unei remarcabile staturi morale. Să oferi când nu ai nimic sigur de luat în schimb nu e la îndemâna oricui.

Nu, nu sunt atât de naiv încât să nu înţeleg noţiunea de investiţie, fie ea şi cultu­rală, interesul pecuniar, asocierea lucrativă. Prefer să văd însă în primele noastre contacte, pe când nu eram decât nişte băieţi care se apucau de ceva pentru care nu aveau nicio pregătire, dovada unei generozităţi de care se cade să nu uităm. Ţin, de aceea, să aduc un modest omagiu tuturor celor care, de-a lungul timpului, ne-au făcut să fim posibili, de la arhitecţii şi toţi ceilalţi autori ale căror proiecte sau lucrări ne-au înnobilat paginile, la cei care au finanţat apariţiile în condiţii cel puţin decente şi până la toţi colaboratorii care le-au pus în pagină, dar şi la cei care ne-au făcut cinstea să ne cumpere şi să ne citească. Din teamă de a nu uita pe cineva, nu voi menţiona pe nimeni în mod explicit, dar îi asigur pe toţi cei care se ştiu vizaţi, fără excepţie, de recunoştinţa mea.

Da, te asigur pe tine: autor, cititor, membru al redacţiei, cola­borator, prieten de întreaga mea consideraţie. Căci datorită ţie existăm şi suntem astăzi mai conştienţi ca oricând că, fără Tine, igloo nu ar fi fost decât o colecţie de pagini albe.
Dacă ar fi fost şi atât…