Muzee şi Centre Culturale (II)
Dacă în articolul precedent am discutat despre muzee, care, prin imaginea lor puternică, generează schimbări la nivelul cartierului sau chiar al oraşului în care se găsesc, şi despre revalorificarea zonelor industriale, acum vom continua cu alte abordări ale programului de muzeu.
Tendinţa actuală este ca muzeele să devină centre culturale, ceea ce impune ca, pe lângă zona de expunere, să existe funcţiuni complementare, atât de natură culturală (biblioteci, săli de concerte) şi educativă (ateliere pentru copii), cât şi non-culturale, de divertisment (cafenele, baruri, restaurante, magazine). Astfel, ele ajung să se adreseze unui public mai larg, aducând oameni cu interese diferite într-un sigur loc. În acelaşi timp, ansamblul are o utilizare continuă în decursul unei zile, anumite zone putând funcţiona independent, în momentele în care partea de expunere este închisă.
Datorită acestei deschideri către „mase”, diverşi critici au asemănat muzeul contemporan cu un stadion, mall sau chiar Disneyland, sugerând prin aceasta vulgarizarea culturii transformată într-un „spectacol al seducţiei”, într-un apel la consum.
O schimbare radicală a relaţiei dintre muzeu şi oraş precum şi a concepţiei legate de muzee s-a produs odată cu deschiderea Centrului Pompidou din Paris, în anul 1977. Echipa câştigătoare a proiectului, formată din Renzo Piano şi Richard Rogers, a optat pentru construirea acestuia doar pe jumătate din terenul propus. Spaţiul public liber este conceput astfel încât să se continue în interior, devenind un spaţiu comun de loisir, de plimbare şi întâlnire, care este în continuare asumat şi folosit. Muzeul este transformat din loc privilegiat destinat conservării şi expunerii, în mediu de comunicare socială.
În paralel cu această schimbare ce necesită noi spaţii, muzeele îşi măresc în permanenţă colecţiile prin noi achiziţii şi donaţii. De asemenea, devine din ce în ce mai răspândit schimbul intercultural prin expoziţiile temporare, care, fiind prezentate în mai multe locuri, au avantajul de a face posibil accesul mai multor vizitatori. În acelaşi timp, au şi un al doilea rol, acela de a transforma muzeul într-o instituţie dinamică, în schimbare, ce suscită un interes constant, determinând publicul să revină de mai multe ori.
Toate acestea au dus la obligativitatea extinderii marilor muzee „clasice” (precum Muzeul Reina Sofia, Prado, Palais des Beaux Arts din Lille, British Museum, Luvru etc.) pentru a putea răspunde nevoilor contemporane. În acest scop, sunt adăugate noi funcţiuni şi diversificate spaţiile de expunere ca dimensiune, formă şi iluminare, pentru a oferi posibilităţi cât mai variate de interrelaţionare între operele de artă şi arhitectură.
Noile centre culturale integrează o varietate de funcţiuni într-o singură clădire. Un asemenea proiect ce urmează să fie inaugurat în curând este Centrul Pompidou Metz. El are scopul de a crea un nou punct strategic aproape de graniţa cu Germania, Belgia şi Luxembourg, susţinut şi de dezvoltarea infrastructurii printr-o nouă linie TGV ce uneşte Parisul cu estul Europei. Precum Centrul Pompidou din Paris, care în momentul deschiderii sale a adus o nouă abordare a muzeelor, tot aşa Pompidou Metz se doreşte a fi un experiment cu o arhitectură unică, ce se poate modifica în funcţie de condiţiile climatice. Shigeru Ban a conceput proiectul pornind de la o mare structură inspirată de pălăriile tradiţionale de bambus din China. Sub aceasta se găsesc cele trei tuburi neutre pentru muzeu, foyerul pentru expoziţiile temporare şi restul funcţiunilor (cinematograf, ateliere, sală multifuncţională, cafenea, restaurant etc.). În Kansas City, Stephen Holl propune o extindere a Muzeului de Artă Nelson-Atkins, într-un contrast puternic şi definitiv cu existentul neo-clasic: un volum simplu din materiale uşoare, translucide, care noaptea este complet luminat, asemenea unui lampion.
În prezent, expoziţiile muzeelor nu mai sunt dedicate în exclusivitate operelor de artă, tematica lor diversificându-se foarte mult (muzee ale ştiinţei, tehnologiei, automobilelor, televiziunii etc.). Acest lucru se datorează pe de-o parte reconsiderării, lărgirii conceptului de patrimoniu, în care pot fi incluse industria, tehnica, tradiţiile ţărăneşti etc., iar pe de altă parte din dorinţa de a păstra tot ceea ce societatea contemporană a început să transfere şi să înmagazineze în memoria colectivă. În acelaşi timp, muzee precum Mercedes din Stuttgart sau BMW din München au şi un rol publicitar.
Vorbind despre varietatea tematicilor muzeelor, o categorie aparte o reprezintă centrele ştiinţei, în care exponatele nu au valoare ca obiecte în sine ci exprimă o idee sau un principiu. Dacă în expoziţiile obişnuite contactul direct cu obiectele este interzis, în cazul acestor centre experimentarea şi interacţiunea este încurajată. Sunt, de fapt, locuri educaţionale, de popularizare a ştiinţei, care, prin abordare detaşată, se găsesc în opoziţie cu rigoarea şcolară. În acest mod îi determină pe vizitatori să chestioneze lumea înconjurătoare.
Aceste locuri devin cu atât mai atractive cu cât ele au şi o componentă importantă ce contribuie la spaţiul public al oraşului. Spre exemplu, Science Center NEMO din Amsterdam, situat pe malul apei, a cărui formă de vapor a fost inspirată din vecinătatea imediată, are acoperişul circulabil. Terasa structurată în trepte este prelungită în mod natural până la nivelul solului. De asemenea, la Phaeno Science Center din Wolfsburg, Zaha Hadid creează un spaţiu public generos la parterul liber peste care stă „suspendat” muzeul. În alte situaţii, muzeele sunt articulate cu noi parcuri, cum este Centrul Artei şi Ştiinţei din Valencia. Ansamblul unitar proiectat de Calatrava în stilul său propriu (cu excepţia L’Oceanografic) a dus la restructurarea şi dezvoltarea zonei, devenind un punct important de atracţie.
În exemplele ce urmează, muzeul, prin arhitectura sa purtătoare de simboluri, transmite sentimente şi senzaţii, fiind o experienţă spaţială în sine, un fel de monument dedicat unui anumit eveniment. Acesta este cazul Muzeului Evreilor din Berlin, care iniţial era prevăzut să rămână fără exponate. Muzeului i s-a adăugat recent o curte de sticlă pentru evenimente şi pentru a rezolva problema funcţională legată de accesul numărului crescut de vizitatori. Aceluiaşi arhitect, Daniel Libeskind, renumit deja pentru arhitectura sa cu valoare comemorativă, îi aparţine şi concepţia Muzeului Evreilor din Copenhaga, precum şi Imperial War Museum North din Manchester. Un alt muzeu al martirilor Holocaustului este cel din Ierusalim a cărui structură este săpată în roca muntelui. El face parte din ansamblul Yad Fashem, ce măsoară 800 000 mp şi conţine, pe lângă muzeu, memoriale, galerii de artă, arhive, o sinagogă, un centru educaţional şi grădinile exterioare comemorative.
Exemplele ar putea continua, însă intenţia a fost de a arăta câteva din noile tendinţe în proiectarea muzeelor şi centrelor culturale, urmărind permanent raportul pe care acestea îl au cu oraşul.
Explicaţii foto:
1. Centrul Pompidou Metz, arhitect Shigeru Ban. Foto: © Artefactory
2. British Museum, birou de arhitectură Foster&Partners. Foto: © Foster&Partners
3. Science Center NEMO, Amsterdam, arhitect Renzo Piano. Foto: © Science Center NEMO.
4. Muzeul de Istorie al Holocaustului Yad Vashem, „Mount of Remembrance”, Ierusalim, arhitect Moshe Safdie. Foto: © Yossi Ben David/Courtesy: Yad Vashem.
5. Phaeno Science Center, Wolfsburg, arhitect Zaha Hadid. Foto: © Klemens Ortmeyer.
6. City of Arts and Sciences, Valencia, arhitect Santiago Calatrava. Foto: © Javier Yaya Tur (CACSA).
7. Muzeul Mercedes Benz, arhitecţi Ben Van Berkel, Caroline Bos, Tobias Walliser, UN Studio. Foto: © UN Studio, Christian Richters
8. Extinderea Muzeului Reina Sofia din Madrid, arhitect Jean Nouvel. Foto: © Philippe Ruault
9. Muzeului Evreilor, Berlin, arhitect Daniel Libeskind. Foto: © Jewish Museum Berlin, fotograf Jens Ziehe
10. Muzeul de Artă Nelson-Atkins din Kansas City, arhitect Stephen Holl. Foto: © Olivia Safer