fbpx


White November igloo

Noul locatar – unde se termină omul şi începe proprietarul?

Totul e calculat” la scară hiperbolică în Noul locatar al lui Eugene Ionesco, iar mizanscena lui Gábor Tompa traduce intenţia lui voalată ab absurdo într-un spectacol miezos, hipnotizant totodată pentru publicul cu deficit de atenţie. Prezent cu ocazia revenirii sale la Bucureşti în programul FNT, regizorul clujean aduce la Nottara o montare vizionară a textului lui Ionesco, cu atenţie mărită la detalii atmosferice, rotunjimi metaforice şi colţuri textuale – dirijor la milimetru, ca personajul titular (jucat de spaniolul Francisco Alfonsín, transbordat cu succes în Bucureşti).

Text: Ioanina Pavel

Tompa îmbracă scena în straiele gri-maronii ale lui Helmut Stürmer şi textul, sec după amuse-bouche-ul introductiv al Portăresei (Ada Navrot, un arlechin guraliv care nu se dă concediat), într-o simfonie audio-vizuală. Acompaniat când de-un act din La Traviata, când de-o noctună a lui Chopin, Noul Locatar al camerei-scenă se consumă într-o dictare poliglotă de colecţionar hulpav, ghidând tiranic cuplul de Hamali (Ion Grosu şi Gabriel Răuţă) spre întregirea spaţiului cu mobile, tablouri şi ulcioare. Ştearsă sub greutatea şi mrejele mobilei, locuinţa curând nu se mai pretează decât deschiderii… la interpretare. Fobic de interacţiune, Locatarul tronează din vârful posesiunilor sale fără număr, într-o transă punctată doar de o serie de ”There!”-uri staccato care ţin Hamalii (caricaturali ca un Stan-şi-Bran închiriat) într-un perpetuum mobile zadarnic. Concentrat pe auto-capitonare – cu lupa şi metrul lui de lemn mereu la îndemână pe post de paravan antisocial – Locatarul îndepărtează orice variabilă. Pe cât de volubilă e Navrot în prima parte a piesei, pe atât de abruptă e apoi cotirea spre repe-tiţie şi desicantă, aterizarea în inerţie. Iar „bâlbele” de revitalizare înscenate de Ionesco doar afundă mai abitir Locatarul în seiful inexorabil. Gábor Tompa, la rându-i, simulează din scenografie, dintr-un bec pendular, un cufăr-matrioşka, o maşină de cusut şi o măsuţă rotitoare, metafora rezultantă. Încorporarea voluntară a Omului în Obiect, reiterată în gol dar şi în cadrul temporal inevitabil, are o fina-litate auto-distructivă. Coregrafiat de Tompa cu fler egal pentru momentele de comedie bufă şi rătăcirile absurde, Noul Locatar al lui Ionesco apare în gol şi dispare în monotonie, ca un soldăţel rigid a cărui cheiţă e demult pierdută prin teritoriul demarcat cu maximă perseverenţă.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0