o discuție imaginară – Kara Walker

Prin intermediul unei plăcuțe oportun plasate în mijlocul drumului, echipa muzeală invită privitorii să profite nestingheriți de vecinătatea operei de artă. Să pipăim, să ne așezăm, doar să nu intrăm să ne bălăcim în apa limpede a fântânii. Așa că m-am pus eu la hodină pe ghizd. La fel ca mine, și alții. Că deh, oameni, adică animale sociale. S-ar fi putut pune de o inimioara străpunsă, de o alchimie hormonală, de o conversație. O familie, ce să mai… Inimioare mai vajnice ori mai scofâlcite, ce se îmbată, la ocazii, în jurul aceleiași mese. Sau în jurul aceleiași fântâni.

Mai departe, lucrurile se complică. Pentru ca suma familiilor să devină nație, este nevoie de un teritoriu. Luptă, afet de tun și trupuri în descompunere baudleriană. Trupurile străbunilor eroi, ale dușmanilor învinși, uneori și ale sclavilor utilizați sau ale neascultătorilor disidenți. Cu cât nația este mai mare, cu atât nevoia de tunuri și trupuri este mai mare. Nația americană este o nație imensă. De secole, pritocesc picioarele ei gloanțe și cărnuri pentru a secreta laptele necesar creșterii, distribuit apoi generos din formidabile țâțe.

Ascultam eu susurul apei, domol așezat pe ghizdurile fântânii albe-spumă din marele hol al Tate Modern, când Kara Walker mi-a șoptit toate acestea. Visam printre rechini, ștreanguri și corăbii cu pânzele umflate. Spuse nici cu răutate, nici cu ură. O discuție amicală, între oameni așezați pe ghizdul unei fântâni, vreme de-un popas.

Ca un text de Mark Twain sau ca un cântec iscat din gâtlejurile negrilor morți printre flori albe de bumbac.