O expoziție cu încărcătură grea: „Have No Doubt of the Omnipotence of a Free People” la Galeria Catinca Tabacaru
TEXT: Iuliana Dumitru FOTO: Ștefania Lazăr, courtesy of Galeria Catinca Tabacaru
L.E. Expoziția a fost prelungită până în 26 aprilie.
Uneori, un detaliu anecdotic e de-ajuns ca să dezgropi arhive. De pildă, cum de are România o ambasadă de sine stătătoare în Zimbabwe? – s-au mirat curatorii de la Galeria Catinca Tabacaru acum câțiva ani, când pregăteau vizita unor artiști zimbabweeni cu care colaborau deja și pentru care trebuia obținută viza.
Amplul proiect itinerant Have No Doubt of the Omnipotence of a Free People (curatoare: Raphael Guilbert), a cărui primă etapă se desfășoară până în 28 februarie 2026 la Galeria Catinca Tabacaru din București, are două componente majore: fragmente din aceste arhive ce abia acum se dezvăluie și se recompun într-o posibilă nouă imagine de ansamblu; și expoziția de artă contemporană ce reunește peste 50 de artiști români și zimbabweeni sub semnul unor (aparent improbabile) teritorii comune – afinități de limbaj estetic, dar și narațiuni sau teme similare ca răspunsuri – mai blânde sau mai radicale – în fața unor istorii opresive și moștenirii lor. Întrepătrunderea și dialogul dintre lucrările selectate sunt remarcabile – pe cât de neașteptate, pe atât de organice și de intuitive –, iar intenția curatorială se citește cu limpezime în fiecare secvență a expoziției, fără a acapara însă spațiul de interpretare. E loc de respirație și dubitație. Și chiar prinse în această încărcată rețea de evocări și rememorări ale violenței, în această constelație a rezistenței și solidarității politice, lucrările își păstrează totodată și o frumusețe doar a lor, solitară, ireductibilă (Ana Lupaș, Mihai Olos, Decebal Scriba, Geta Brătescu, Ion Grigorescu, Ciprian Mureșan, Mircea Cantor, Nona Inescu ș.a.). Ceea ce-i dă expoziției o anume autonomie. În timp ce arhiva – mai mult decât un fundal sau un „context” – îi dă cu adevărat forță.
Cu gândul de a mai vedea o dată întreaga expoziție și, mai ales, de a parcurge materialele de arhivă, notez câteva teme de reflecție pe care o convingere ideologică sau alta le-ar putea tranșa ușor; îmi rezerv privilegiul ignoranței sau al naivității de a amâna răspunsurile: despre brutalitatea, „nedreptatea” revoluțiilor; despre lupta și „eliberarea anti-colonială” care azvârlă statele în regimuri totalitare și războaie civile; despre căderea dintr-o utopie în alta; despre ironia (?) implicării unei Românii totalitare în de-colonizarea statului Zimbabwe, denunțând abuzurile imperialiste; suprapunerea adevărului cu propaganda. În fine, teme de manual. Nu e nimic „ironic” în toate astea, e realitatea însăși – mereu mai complicată și mai contradictorie decât putem cuprinde. Artistul, în schimb, spre deosebire de cercetător, are libertatea de a lăsa întrebări deschise, unele apăsătoare, cum ar fi: „Ce se întâmplă cu cei care au însoțit revoluția, dar nu au fost primiți în lumea de după ea?”
