fbpx

O Românie inaccesibilă?

Pe 2 decembrie va avea loc cea de-a treia ediţie a Galei Persoanelor cu Diziabilităţi, eveniment în cadrul căruia vor fi premiate companiile, organizaţiile şi instituţiile care au făcut eforturi în sensul accesibilizării pentru persoanele cu dizabilităţi. Ne-am alăturat şi noi acestui demers şi sperăm ca în viitor situaţia actuală în ceea ce priveşte amenajarea în acest sens a spaţiilor publice, dar şi private să fie cu mult îmbunătăţită. Despre nevoile şi grutăţile pe care le întâmpină o persoană cu dizabilităţi într-o lume cu greu accesibilă ei citiţi în articolul de mai jos pe are îl vom publica pe blog-ul nostru în două parţi.

Libertatea fiecăruia se sfârşeşte acolo unde începe libertatea celuilalt. Cu toate acestea, unii sunt mai liberi decât alţii. Nu este o reconpensă pentru ceva anume, este pentru că se află în vasta categorie a celor normali.

O Românie inaccesibilă?

John Stuart Mill a explorat natura şi limitele puterii pe care societatea o poate exercita în mod legitim asupra individului. Principiul fundamental pe care l-a dezvoltat este acela că fiecare are dreptul de a acţiona după propria dorinţă, în condiţiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalţi. Transpus în viaţa de zi cu zi, acest principiu se traduce într-o legislaţie care să asigure fiecăruia accesul la un trai conform cu potenţialul şi nevoile lui. Dacă ne uităm în viaţa de zi cu zi, găsim o serie de situaţii în care regăsim acest principiu: de pildă, nu pot, dacă sunt proprietar de supermarket, să limitez cuiva accesul în magazinul meu pentru că nu-mi place cum arată. Deşi sunt patron. Şi asta pentru că o serie de legi au fost construite în baza acestui principiu.

Totuşi, la o privire mai în detaliu, descoperim că principiul nu mai funcţionează, iar legislaţia nu este suficientă pentru a-l asigura. Ştim că în fiecare persoană există un potenţial de dezvoltare, dar exprimarea acestuia este imposibilă dacă nu are acces la comunitatea lui, la societate în general. Acest potenţial există în virtutea faptului că suntem trestii cugetătoare, fără vreo legătură cu atributele fizice. A fi persoană cu dizabilităţi nu trebuie să afecteze cu nimic aspiraţiile acestor indivizi. Însă fără spaţii fizice accesibile şi minţile deschise ale celor din jur, acest potenţial se pierde. Dacă aplicăm principiul lui Mill în privinţa celor cu dizabilităţi, descoperim că, fiind membri unei comunităţi, libertatea fiecăruia este dependentă de contribuţia celor din jur. De aceea, fiecare dintre noi purtăm responsabilitatea de a înlesni libertatea celuilalt. Analog, tot nouă, comunităţii, ne aparţine şi responsabilitatea şi, deci, culpa blocării accesului persoanelor în scaun rulant sau nevăzătoare sau care nu aud la ceea ce numim “viaţa cetăţii”. Dar cât ştim noi despre acces şi accesibilizare? Şi cât de mult ne interesează?

O Românie inaccesibilă?

Accesul este deschiderea lumii

Accesul este libertatea de a alege – începând cu grădiniţa, şcoala sau orice formă de educaţie superioară. Fără accesul la aceste drepturi constituţionale, se restricţionează accesul la o carieră şi toate cele ce decurg din urmarea unor aspiraţii. Dincolo de procesul de durată al devenirii unui membru relevant în scena socială, vorbim despre o viaţă socială imperios necesară – or a căuta un loc fără trepte în care să poţi ieşi cu prietenii tăi este o formă de segregare lispită de demnitate.

Civilizarea prin ieşirile în vest a avut un impact pentru parte dintre noi – persoane în scaun rulant ocupă spaţiile publice şi sunt parte a comunităţilor. Cea mai la îndemână reacţie este de retorică cu privire la posibilele cauze ale acestui fenomen în acele ţări. În fapt şi în România aceşti oameni există, dar sunt invizibili.

O Românie inaccesibilă?

În vest, adică în ţări ca S.U.A, Suedia, Germania, Danemarca, Olanda, accesul persoanelor cu dizabilităţii a început odată cu conştientizarea acestor probleme. Există metode, tehnici şi flexibilitate în curicula educaţionale, astfel încât un copil cu dizabilităţi să-şi poată atinge maximul de performanţă intelectuală şi să crească convins că dizabilitatea lui nu este o piedică în plus pentru viitorul lui. Există rampe cu un unghi corect (8-10 grade), semnale audio pentru nevăzători la semafoare şi în clădirile publice, semnale luminoase pentru cei fără auz şi pictograme folosite în semnalizările din spaţiile publice. Rampele de acces, lifturile, semnalele sonore pentru nevăzători, site-urile accesibilizate, tehnologia asistivă sau toaletele accesibilizate sunt doar o parte din ceea ce presupune o accesibilizare corectă a locurilor publice. Fără accesibilizare corectă la nivelul străzii, transportului în comun, instituţiilor şi al altor locuri publice, o persoană cu dizabilităţi are şanse puţine la un trai firesc. Aşadar, accesul este corect atunci când spaţiile publice sunt aceleaşi pentru o persoană cu dizabilităţi şi restul.

O Românie inaccesibilă?

În ceea ce priveşte România, accesibilizarea este considerat încă un deziderat costisitor. Trotuarele n-au rampe. Dacă le au şi, mai mult, este şi un unghi abordabil din scaunul cu rotile, pe ele sunt parcate maşini. În ceea ce priveşte accesibilizarea mijloacelor de transport în comun, lucrurile sunt încă şi mai complicate. Metroul a început anul trecut această operaţiune. Nu demult singura rută abordabilă era Unirii – Universitate, ceea ce se traduce în restricţionarea accesului la restul oraşului. Rampele de acces din flota RATB au trapă ce trebuie activată manual, de către şofer (există cazuri în care acesta sunt nefuncţionale pentru că au ruginit, nefiind utilizate ani de zile). Semnalele tactile pentru nevăzători sunt încă puţine (doar în oraşele mari) şi, la câteva luni de la instalare, şi-au găsit sens tot ca parcare pentru autoturisme. Mai mult, în ciuda costurilor de executare, acestea sunt acum serios afectate şi, în mare parte inutile. Există 5 intersecţii în Capitală cu semnal sonor. În condiţiile astea, un nevăzător dă dovadă de un curaj nebun dacă iese să-şi ia o pâine. Ajungem la tragica situaţie a copiilor cu dizabilităţi. Deşi avem legi care spun că trebuie primiţi în şcoli, directorii îi refuză, părinţii colegilor se împotrivesc şi, uneori, chiar profesorii asmut ceilalţi copii asupra lor. Anul trecut, o fetiţă cu Sindrom Down, care făcea faţă la şcoală cu note peste cele de trecere, a fost mutată de părinţi la o şcoală specială. Decizia a venit în urma unei atitudini vădit ostile a cadrelor didactice, singura soluţie pentru psihicul ei fiind un mediu protejat.

Legile de protecţie a persoanelor cu dizabilităţi, începând cu anul 1992, inclusiv cea actuală, Legea 448/2006, nu au fost şi nu sunt respectate, fiind considerate facultative de către instituţiile statului.

O Românie inaccesibilă?

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0