Oana Stănescu, curatoarea Beta 2024: „Am vrut să lăsăm prestigiul deoparte pentru o secundă și să găsim alte perspective.”
INTERVIU: Iuliana Dumitru și Anda Zota
Beta – bienala timișoreană de arhitectură de anul acesta (13 septembrie – 27 octombrie), intitulată misterios cover me softly și desfășurată într-un loc hibrid, Comenduirea Garnizoanei, propune nu o expoziție, ci o experiență: de la explorări spațiale și senzoriale, la transgresarea granițelor a ceea ce înseamnă, în mod curent, arhitectura și gândirea arhitecturală. O experiență în sine e și întâlnirea pe viu cu Oana Stănescu, cea care a curatoriat ediția aceasta, cu acuitate critică și generozitate deopotrivă. Arhitectă, designer și cadru universitar, împărțindu-și timpul între Berlin și New York, Oana ne-a impresionat cu prezența ei, cu libertatea și dezinvoltura cu care investighează „marile idei” pentru a pune noi întrebări.
Să începem chiar cu ideea de cover, care ni s-a părut neașteptată, fiind vorba de un termen mai degrabă modest, lipsit de prestigiul cultural sau teoretic al altor termeni înrudiți. Cumva l-ai reabilitat. Deci care e „sursa” și miza lui, cum l-ați conturat?
Foarte bine pusă problema cu „prestigiul”. Nu e ceva la care ne-am gândit îndelung, dar cred că, la nivel subliminal, am vrut să lăsăm prestigiul deoparte pentru o secundă și să ne găsim alte perspective. Pentru mine, ideea a prins contur dintr-o întâmplare, în urmă cu mulți ani. Mi se pare că de fapt rar îți aduci aminte cum a început o idee exact, dar în cazul ăsta chiar îmi amintesc, pentru că ascultam versiunea lui Cat Power (I Can’t Get No) Satisfaction. Mergeam acasă după lucru, eram în Harlem, treceam pe lângă poliție, care avea un zid mare de beton, în fine, complet irelevant, când mi-am dat seama că ea nu zice refrenul, nu zice cuvintele alea, dar e aceeași melodie. Și știi, în același timp, că e cover. De ce m-a interesat asta? Eu nu știu nimic despre muzică, îmi place și atât, dar atunci am înțeles ceva despre muzică. Mai precis, am văzut muzica – și asta într-un mod în care o puteam raporta la alte aspecte din viața mea creativă. A fost un moment de banalitate și revelație laolaltă. Și de atunci am început să mă tot întreb: cum ar fi o expoziție multidisciplinară pornind de la ideea de cover?
Două aspecte m-au preocupat: pe de-o parte, ideea de proces și cum se poate descoperi ceva prin aspectul comparativ al cover-urilor – iar același proces se poate aplica oricărui domeniu, fie arhitectură, fashion sau film, orice domeniu deschide portițe spre alte domenii. De fapt portițele sunt deja acolo, trebuie doar să vrem să le vedem. Și mă gândesc, tocmai, la un public larg, care e în așteptare și e curios, gata să afle, să învețe, să-și pună întrebări. Iar pe de altă parte, m-am aplecat asupra practicii efective, și mai puțin asupra produsului (practice over product), propunând o experiență expozițională ce nu e fixă. N-o parcurgi o dată, n-o epuizezi dintr-o mișcare și zici „gata, așa stau lucrurile”. A ieșit o expoziție densă, mare – mai mare decât ne așteptam 🙂 – care privilegiază efemeritatea și transformarea, și nu o „poză”, o imagine definitivă, un produs finit.
Deci da, cover-ul nu are prestigiu „intelectual”, dar e universal perceput și acceptat, pentru că muzica… sort of creeps under your skin și ne permite să accesăm spații care în arhitectură ne pot ține la distanță, ca fiind „hiperraționale”. Muzica, în schimb, e probabil, prin natura ei, cea mai imersivă formă de creație – e acolo, umple orice spațiu și se întâmplă totodată și înăuntrul tău, în profunzime, nu te poți feri de ea. Nu-ți trebuie virtual reality, e de-ajuns să asculți muzica și să închizi ochii. De aceea am vrut să investigăm teme esențiale, de multe ori luate de-a gata – original vs. copie, repetiție, reinterpretare, rețele de idei și influențe, cum ne raportăm la ceva existent, la o operă existentă, cum inventăm „noul” etc. – dintr-un unghi nou, surprinzător, puțin exploatat, și ăsta a fost cover-ul.
De ce „softly”?
Pentru că termenul cover – prin celelalte sensuri ale lui, de acoperire, de protejare – trimite la o practică mai „democratică” de circulație a ideilor și a cunoașterii, deci mai generoasă, mai deschisă, mai fluidă. Și mi s-a părut important ca în ziua de astăzi, când suntem atât de obișnuiți (și cumva presați) să lătrăm unii la alții pe net, în cvasianonimat, să încercăm să creăm scenarii de a ieși din impas, să facem loc pentru dialog, să ne găsim unii pe alții pentru a putea descoperi sau defini ideea unui viitor ca numitor comun. Să ne întrebăm: oare spre ce vrem să ne îndreptăm? După experiența pandemiei, mi s-a părut important să ne amintim că imposibilul este oricând posibil – doar așa putem îndrăzni să ne imaginăm răspunsuri la problemele vieții și să conturăm fantezia unei lumi în care am vrea să trăim și cumva să mergem spre ea. Iar pentru exercițiul acesta colectiv cred că e esențial să fim împreună, să fim vulnerabili, să nu încercăm doar să dăm un răspuns într-o cutie pătrată sau într-un format de social media care să fie redus la… nimic.
E nevoie de mai mult: să îmbrățișăm complexitatea și ambiguitatea, să stăm în spațiul ăsta liminar (cum e Garnizoana și tot ce am construit aici) și să ne gândim, împreună, ce e de făcut. E dificil, dar e și o mare bucurie – a fi alături de alți oameni și alte domenii, într-un soi de împletitură de idei și instrumente. Din izolarea fiecăruia – în propria minte, în propria disciplină – nu văd să se ivească prea ușor vreun orizont. Formula lui Denise Ferreira da Silva, differences without separability, sintetizează bine ce vreau să spun: diferența e un numitor comun, și e ceea ce de fapt ne leagă, nu ne separă, cum se încearcă în perversitatea politicului.
În același timp, cover-ul nu ne garantează nimic și nu oferă răspunsuri univoce. Expoziția de la bienală problematizează continuu teme delicate precum: relația noastră cu munca; condiția autorului, în multiple instanțe; granițe etice; când protejăm și când limităm gestul creativ; întreaga dinamică a unei idei – cine, ce, cât preia și de unde, cine profită, cum se continuă o idee ș.a.m.d. Deci în niciun caz nu spunem It’s all great, it’s all positive.
Să vorbim despre dimensiunea multisenzorială, sinestezică a expoziției, ce conține, la fel de important, și un caracter ludic – e acolo și umor, și joacă, ceea ce deseori lipsește, și din arhitectură, și din arta contemporană (și din intersecția lor).
Mă bucur tare mult să aud asta, e o confirmare că intențiile noastre chiar s-au translatat în realitate. Când vrei să dai libertate, și să nu devii didactic, „prescriptiv”, trebuie să renunți un pic la control. E nevoie aici și de ce zice Duchamp, law of chance, de noroc. Problema expozițiilor de arhitectură este că vorbim despre ceva ce nu e acolo. Arhitectura nu e făcută să fie expusă, ci în primul rând trăită. Așa că experiența a primat în fața gestului tipic de a expune arhitectura ca imagine sau lucru distant: cum să ținem vie legătura vizitatorului cu spațiul, cu conținutul; cum să comunicăm pe mai multe planuri și straturi (ale senzațiilor, ale memoriei); cum să nu fim prea discursivi sau dogmatici. De-asta pentru cercetarea „grea” am dedicat o carte, care va ieși la sfârșitul bienalei și care nu e un catalog, ci o colecție de 12 eseuri, cu intervenții și reflecții diverse, pătrunzătoare. Pentru că nu cred că are sens să pui eseuri pe pereți și să supui oamenii la lecturi lungi în mijlocul a ceea ce ar trebui să fie o trăire nemijlocită în primă fază.
În Homo ludens Huizinga povestește cum toate mamiferele cunosc jocul, iar cu cât sunt mai inteligente, cu atât mai mult se joacă. Dar din toate trăsăturile biologice, pare a fi singura care nu poate fi explicată din punct de vedere evoluționist, pentru că are nenumărate dezavantaje (îți ia energie, poate fi ceva periculos). Azi mi se pare că jocul și diverse forme ale efemerului au puterea de a contracara tendința generală de „comodificare” a existenței, întrucât sunt greu de cuantificat, deci de vândut. Prin ele am încercat la bienală să facilităm un alt fel de conversație, fără să impunem nimic. Nu simt că e rolul meu – și al nimănui, de fapt – să formulez răspunsuri absolute. Împărtășim cu toții aceleași incertitudini, spaime și îndoieli (din fericire).
O altă componentă a expoziției care ne-a intrigat și care ni s-a părut curajoasă sunt elementele vernaculare (mobilier, textile), răsfirate dezinvolt de-a lungul întregului spațiu. Ce sens au și în ce măsură contribuie și ele la dislocarea ideii de original și de autor ca individualitate?
Dacă ar fi să mă refer la vreo dislocare, m-aș gândi în primul rând la procesul de producție a tuturor acestor obiecte atât de prețioase în funcționalitatea și elementaritatea lor – un proces aparent rudimentar, dar robust și organic integrat într-un context. Sunt obiecte de uz domestic, făcute de meșteșugari, de oameni ai locului – unele replici de la Muzeul Satului, altele culese din țară –, cu atenție la detaliu și la structura mare, realizate de multe ori doar din lemn, cioplite dintr-o singură bucată, și nu tăiate cu fierăstrău. Sunt obiecte imperfecte, uzate, asemănătoare, dar diferite în defectele lor care le atestă de fapt durabilitatea – vezi, de pildă, scăunelele „strâmbe” pentru mulsul vacilor. Ele completează cumva condiția „precară” a clădirii Garnizoanei și chiar un anume etos al designului, pe care l-am căutat, formând o mini-expoziție implicită.
Apoi am încercat să atenuăm o contradicție știută a scenei artistice contemporane, între practică și teorie, când vorbești de sustenabilitate și de sfârșitul lumii, dar construiești și cumperi foarte multe chestii pe care le arunci după câteva săptămâni. Sigur, nu zic că nu generăm deloc deșeu în această expoziție, dar ne-am străduit să ținem la minimum risipa, valorificând potențialul așa-ziselor neajunsurilor și integrându-le transparent în întreaga poveste curatorială. Astfel, n-am vrut nicio clipă să pretindem că spațiul Garnizoanei e un megamuzeu gata finisat, cu rigips peste tot, n-am vrut să creăm iluzia unei cutii albe perfecte, lipsite de personalitate, de istorie, de expresivitate.
Nu în ultimul rând, prin aceste obiecte „anacronice”, am simțit nevoia unei noi ancorări în geografia noastră, a unei priviri către interior, către aici – fie ea de descoperire inedită sau de recunoaștere. M-a surprins total faptul că mulți jurnaliști au identificat tocmai în aceste obiecte un potențial risc. Cum ne poate fi frică de un scăunel de lemn, vechi de 100 de ani? E interesant de explorat ce asocieri interioare facem și cum le (și ne) putem înțelege și depăși.
A privilegia procesul în detrimentul produsului, alături de viziunea ta radical interdisciplinară, înseamnă a pune sub semnul îndoielii însăși condiția arhitecturii, în accepțiunea ei curentă. Cover me softly propune, deci, și o față soft a arhitecturii?
Cu siguranță nu e o expoziție interesată de arhitectura ca poză, ca acumulare de clădiri finalizate, și știu că întrebările „ce e artă și ce nu” sau „ce e arhitectură și ce nu” produc deseori disconfort. De-asta probabil trebuie puse în continuare și, de ce nu, reformulate; și de-asta îmi imaginez și care-s punctele în care expoziția poate fi criticată.
Cred că profesia de arhitect, dintre toate profesiile mari, e acum într-o gaură. Am întins prea mult iluzia asta a mitului arhitectului. România, de altfel, este una dintre țările cu un număr foarte ridicat de arhitecți per capita. Și atunci te întrebi: dar până când sau până unde tot generăm arhitecți? Cine le dă de lucru, cine le garantează un trai? Consider totodată că e un tip de educație extrem de valoroasă, prin care noi, arhitecții, dobândim un set foarte larg (dar și superficial) de competențe. De aceea nu cred că neapărat toată lumea care termină arhitectura trebuie să meargă în arhitectură.
Forța spațiilor se poate manifesta în atâtea feluri – de pildă acum, cu Garnizoana, mi se pare fantastic cum oamenii au acum șansa să pătrundă într-o clădire care se afla, practic, dintotdeauna acolo, atât de central, dar care, prin profilul militar, era inaccesibilă publicului și nici nu-și putea dezveli calitățile spațiale. Prin Beta i-am redat o viață – una dintre cele posibile –, prin intervenții chirurgicale, specifice, precise, pentru a „o arăta”. Cred că asta s-a simțit și din reacțiile publicului de-aici și de departe: „nu am știut că spațiul exista, aici, sub această formă”. Timișoara a câștigat un spațiu expozițional nou. Ca arhitecți, e vital să începem cu ceea ce e în fața noastră.
O întrebare nedreaptă, dar suntem curioase: Ce lucrări preferate ai?
La câteva zile după deschidere, chiar asta i-am întrebat și eu pe colegii mei de echipă, în timpul unui prânz colectiv la Garnizoană. Apoi am zis că eu n-am voie să am unul 🙂 Și ei au spus că trișez. Poate cărticica bienalei, ghidul expozițional. Pentru că e expresia cea mai limpede a jocului și seriozității puse împreună la lucru. E un efort enorm să editezi 50 de project descriptions și încă 80 de captions și să le legi într-o construcție cel puțin semicoerentă. Și ar mai fi și cartea care o să iasă în curând.
Beta 2024 e primul tău proiect de felul ăsta în România. Ce-ți dorești de la el, ce așteptări/emoții ai și cum s-a lucrat?
Mi-aș dori ca bienala să genereze energie, să nu fie doar o expoziție, să o vezi o dată, gata, și ai plecat, subiect bifat. Vreau ca oamenii să își pună întrebări, să aibă parte de o întâlnire semnificativă, să plece (și să revină) inspirați. E o expoziție-labirint pe care ești liber s-o explorezi după propriile intuiții, nu am trasat un parcurs anume, nu spunem nimănui ce să simtă. Sunt, de asemenea, profund interesată de receptarea și de implicarea publicului, tocmai pentru că el cunoaște mult mai bine decât mine locul, orașul și dinamica lui.
N-am mai curatoriat niciodată ceva atât de explicit și cu siguranță nu la asemenea scară. Dar cum modul în care lucrez în general este foarte colaborativ, aș spune că, una peste alta, mi s-a părut totul destul de ușor și de firesc. Sigur, a fost un volum de muncă uriaș, întins de-a lungul unui an (pare mult, dar nu e!), cu suișuri și coborâșuri, dar avem o echipă absolut genială, în care efortul și bucuria s-au distribuit uniform. Când nu mai crezi tu într-o idee, crede celălalt și-ți recapeți și tu puterea. Și tot așa. Bienala este rezultatul muncii în echipă și cred că e foarte important să fie înțeleasă ca atare. De la co-curatorii Chase Galis și Simina Marin la întreaga echipă, fiecare a jucat un rol esențial, fără de care bienala nu ar fi fost ceea ce e. Pentru mine a fost o experiență specială, ce va rămâne cu mine, o hrană sufletească ce mă va hrăni o vreme bună.
Iar dincolo de toată munca colectivă, de energia, încrederea și implicarea tuturor, s-a mai întâmplat ceva special, care m-a luat un pic prin surprindere – am simțit aici un fel de acasă și o ușurință care cred că-mi lipsea de foarte multă vreme.