Obiectul critic în arhitectură
Există două modalităţi de a înţelege un obiect critic în arhitectură. Mai întâi, sub forma unui „ustensil”, a unui instrument prin intermediul căruia discursul ar putea obiectiva şi descompune realităţile şi ficţiunile pe care arhitectura le angajează, scenariile pe care ea le creează, cu alte cuvinte sub forma unui angajament critic la capătul căruia arhitectura ar exprima o luare critică de poziţie în faţa provocărilor societăţii. Mai apoi, sub forma unui agent critic, capabil să dea seamă de istoriile imaginate prin care un proiect arhitectural îşi depăşeşte în permanenţă pragul propriului său program.
A vorbi despre arhitectură în termenii unui agent critic înseamnă de fapt a privi felul în care atributele reale ale unei construcţii relaţionează cu suprapunerile imaginate capabile să genereze în permanenţă noi istorii şi noi naraţiuni. Critic înseamnă aici tocmai un prag de interpretare care desparte două regimuri de semnificaţie – pe de o parte, regimul de semnificaţie al condiţiilor în care un proiect se desfăşoară, al situaţiei şi planului real, al determinărilor contextuale ce informează în permanenţă un proiect de arhitectură; iar pe de altă parte, regimul de semnificaţie care descrie configurările modelelor idealizate prin intermediul cărora arhitectura îşi proiectează de fapt funcţiile şi sintaxele sale operatorii. Se spune de altfel că felul în care obiectul construit este înţeles sau cunoscut poate fi de multe ori mai important decât realitatea fizică a acestuia. O clădire nu este atât de mult suma volumelor şi a funcţiilor ce o compun, cât suma proiecţiilor şi a dispunerilor imaginare în care o construcţie este prinsă, înţeleasă şi utilizată. Aici este unul dintre paradoxuri – mai precis, acela că utilitatea unei construcţii este dată în primul rând de configuraţiile imaginare ale spaţiului, şi nu de condiţiile reale şi fizice de existenţă. Or atunci deosebit de importantă devine încercarea de a surpinde tocmai limita fizică şi totodată invizibilă, indivizibilă pe care are loc această deplasare a regimului de semnificaţie.
Fără îndoială, condiţiile reale şi cadrul imaginat împart o complementaritate absolută a elementelor şi compoziţiilor pe care le descriu. Însă critic înseamnă aici a interpreta şi a potenţa, a utiliza până la urmă tocmai acei factori arhitecturali determinanţi în formarea şi compunerea unui spaţiu. Critic înseamnă tocmai interpretarea sintetică a felului în care obiectul construit suferă o alterare substanţială menită să evidenţieze ceea ce scapă regimului imediat de vizibilitate, ceea ce constituie restul neconstruit al unei clădiri, ceea ce rămâne, şi care de fapt relevă cu atât mai mult substratul unui proiect, capacitatea de atracţie pe care o exercită, povestea nerostită pe care o spune. Ceea ce este surprinzător e faptul că de multe ori un obiect critic ţine de proiecte care la o primă vedere nu impresionează, nu „emoţionează”, şi care ascund o funcţionalitate clară, precisă, care tocmai ea deschide posibilitatea de interpretare. Prin urmare, obiectul critic al arhitecturii ţine mai puţin de formele unei construcţii, de volumetriile ce descriu spaţiul, şi mai mult de sintaxa care îi permite să trimită în permanenţă dincolo de ceea ce ea are de oferit în mod direct. Arhitectura este mai puţin ceea ce se vede, ci ceea ce dă de văzut, ceea ce trimite dincolo de propria sa construcţie. Ea îndeplineşte aşadar un regim „plastic” prin intermediul căruia funcţiile şi configurările, oricât de evidente şi oricât de strict construite, trimit în permanenţă către un (alt) scenariu posibil, dar care nu trebuie gândit în termenii unei exteriorităţi şi autonomii absolute, cât în termenii unei co-dependenţe de valoarea utilitară a obiectului arhitectural.
Există în permanenţă o tensiune între pragmatismul arhitecturii şi caracterul ei ficţional, între realitatea obiectului şi „discursul” său, între construcţiile obiective şi construcţiile mentale, cele care „(…) sunt produse „confecţionate” (con-ficţionate), fabricate, inventate, sunt creaţii în care aportul pozitiv al imaginaţiei prevalează categoric asupra datelor realităţii. „Discursurile” sunt ficţiuni pentru că ele nu există în „lumea lucrurilor” (adică în lumea reală).” (1) În acest punct, arhitectura poate să manifeste „frecventa reticenţă” faţă de teorii, să se impună tocmai prin dispariţia discursului şi acceptarea experimentului ca modalitate de investigare a realităţii. Ea poate însă, în egală măsură, să reprezinte un punct de tensiune, o punte de legătură prin care realitatea îşi construieşte propriul ei discurs. Diferenţa dintre cele două regimuri de semnificaţie – al condiţiilor reale şi al configurărilor imaginare – nu este atât de mult o diferenţă de structură, cât una de intenţie şi de utilitate. Arhitectura poate trece „dincolo” de ea doar în măsura în care această trecere rămâne circumscrisă unui regim de utilitate, de potenţialitate pasivă pe care un proiect o poate angaja în orice moment. A da de văzut nu este doar o metaforă discursivă, ci înseamnă în primul rând a crea scenarii posibile, scenarii de angajament, de valorificare a spaţiului. În raport cu „discursul” critic, arhitectura trebuie să angajeze tocmai capacitatea de absorbţie şi transformare a acestuia, de tematizare în sensul unei implicări în obiectul arhitectural, şi mai puţin traducerea efectivă a „discursului” într-un regim de realitate (2).
Principiul obiectului critic în arhitectură este un principiu de acţiune, şi poate mai mult decât atât – un principiu de complicitate. Ceea ce nu înseamnă doar „dialog”, înseamnă şi tensiune, atât în sensul unei „încordări”, cât şi în sensul medierii diferenţelor de potenţial pe care le implică şi le angajează cei doi poli ai câmpului arhitectural (cel real şi cel „discursiv”). Adeziunea unui pol critic la celălalt are loc prin crearea unui câmp de contingenţă în care diferitele poziţii concurente în planul real sau în planul „discursiv” suprapun forme şi scenarii pentru a genera un obiect comun. „Obiectul critic” este aşadar o modalitate de influenţă, de informare, de rezonanţă chiar, de aplecare asupra felului în care o construcţie poate să valorifice un spaţiu dincolo de cadrul imediat pe care îl desfăşoară, asupra felului în care ea angajează un scenariu tocmai pentru a depăşi un caracter izotrop al arhitecturii şi a-i angaja mecanica în planul utilităţii construcţiei.
Dacă am insistat asupra valorii utilitare a arhitecturii, aceasta se datorează tocmai faptului că obiectul critic în arhitectură reprezintă un proces de ocupare a spaţiului, de distanţare şi acces în raport cu diferitele regimuri de semnificaţie care traversează o construcţie, de anulare a disparităţilor existente în virtutea angajării în realitate. Prin aceasta, obiectul critic traduce de fapt în mod exemplar un factor activ, şi mai mult, el defineşte modalităţi de asociere şi tengenţă specifice obiectului şi care cu toate acestea îl deplasează în permanenţă, îl mişcă pe axa propriei sale situări, a propriilor sale condiţii. Contextul nu este doar un factor informant pasiv, care determină cadre fixe de reprezentare, ci el ţine de un caracter evolutiv, de capacitatea unei construcţii de a se referi mereu la ceea ce lasă ca rest pentru a putea angaja ulterior. Arhitectura este, dincolo de o practică – un agent.
(1) Dana Vais – Ficţiunile arhitecturii, col. „Spaţii imaginate”, Paideia, Bucureşti, 2008, p. 5.
(2) Pentru o discutare şi punere în relaţie a „ficţiunilor filosofice” care străbat arhitectura, vedeţi id. – ibid., pp. 17-24.
WOLFGANG TSCHAPELLER – University of Applied Arts Vienna
Nu foarte departe de concepţii arhitecturale ce trimit spre deconstructivism sau avangarda austriacă în arhitectură, proiectul semnat de Wolfgang Tschapeller porneşte de la ideea demolării unei legături existente a clădirii în aşa fel încât punctele de deplasare să poată fi mutate pe suprafaţa exterioară a clădirii, sub o „folie” ondulată de sticlă. Ideea are în vedere extinderea anumitor zone interioare cum ar fi sălile de lectură, atelierele şi spaţiile de depozitare, dar şi crearea unui punct de întâlnire interior aflat în spatele noii faţade. Soluţia arhitecturală nu este nouă pentru Wolfgang Tschapeller, având în vedere proiectul cu care a câştigat competiţia pentru noul Centru de Promovare a ştiinţei din Belgrad, Serbia, însă lucrurile par a interpreta aici în mod diferit ideea independenţei şi a autonomiei unui spaţiu în raport cu vizibilitatea însăşi care îl constituie. Mai mult, există o rigoare a programului arhitectural: mai întâi demolarea clădirii de legătură şi restaurarea faţadei, pentru a reda intenţia urbană originală a ansamblului şi pentru a accentua autonomia obiectelor aflate la o distanţă critică unele de celelalte; apoi, dislocarea, flexibilizarea şi fluidizarea circulaţiei spaţiale prin expunerea structurii pure, golită de „realitatea” structurală tocmai pentru a-i accentua funcţionalitatea; şi, nu în ultimul rând, transformarea spaţiilor în structuri temporare capabile să tensioneze ansamblul şi să ofere premisele unei noi sintaxe.
MANTHEY KULA ARCHITECTS – Roadside Reststop Akkarvikodden
Situat în Lofoten, de-a lungul uneia dintre rutele turistice naţionale din Norvegia, menită să traverseze peisaje caracteristice şi spectaculoase, acest proiect reprezintă mai mult decât un punct de popas, iar interpretarea sa merge dincolo de funcţia pe care acesta o îndeplineşte, fiind vorba despre felul în care un astfel de proiect se integrează în peisajul platoruilor înguste aflate între munţi şi mare. Ceea ce impresionează aici este tocmai felul în care o inserţie funcţională deschide de fapt orizontul prin accentuarea formală şi metaforică a peisajului. Pragmatismul dat de funcţia pe care o îndeplineşte această construcţie, aceea a unei toalete aflată la marginea străzii, întâlneşte dinamica experienţei directe cu mediul, iar felul în care este tratat interiorul oferă premisele unei experienţe ce mizează tocmai pe diferenţele estetice şi senzoriale. Deschisă doar în timpul verii, motiv pentru care s-a renunţat de altfel la orice formă de izolaţie, această structură pune în relaţie o serie de plăci sudate a căror menire specifică este atent trasată. Regimul formal şi funcţional dublează în permanenţă un regim de invizibilitate, de deschidere. Construcţia redă o formă care o scoate în evidenţă tocmai pentru a o integra în peisaj şi astfel a-i transforma funcţia imediată într-un punct de trecere.
SUBARQUITECTURA – 360 House
360 este o locuinţă cu un program public de relaţii sociale, care este totodată asociat vieţii private a unei familii, şi care este amplasată pe un teren în pantă ce oferă o privelişte deosebită către munţii din jurul Madridului. Aspectul cel mai important în construcţia acestei case este tocmai faptul că ea evită modalităţile de construcţie a spaţiilor domestice, accentuând mai degrabă aspecte tehnice şi industriale care să poată nara specificul acestui spaţiu. Mai mult, proiectul este construit în jurul ideii de plasticitate, reuşind astfel să pună în evidenţă metafore ale locuirii printr-o abordare extrem de pragmatică. Diagrama care stă la baza construcţiei accentuează de fapt felul în care proiectul se desparte de concepţia potrivit căreia forma ar urma funcţiei, tematizând aşadar felul în care forma este funcţia însăşi, care deschide obiectul arhitectural către o funcţie şi o compoziţie ciclică. Utilitatea ţine aici nu doar de două regimuri evidente de semnificaţie, ci şi de două modalităţi de a parcurge spaţiul, două „rute” ce pot traversa forma de buclă ce permite revenirea, reînnoirea, observaţia. Gradul de intimitate creşte pe măsură ce distanţa faţă de capete creşte, punctul median al construcţiei – mediateca – fiind complet izolat şi întunecat, ca un punct de retragere, de contracţie formală, care tensionează întreaga formă a ansamblului. Nu în ultimul rând, dialogul dintre negrul exteriorului şi albul interiorului imprimă un caracter reflexiv, neutru şi totodată participativ.
DHV ARCHITECTS – Van Leeuwenhoek Laboratory
DHV Architects reuşesc să tematizeze prin intermediul acestui proiect două discursuri aparent contradictorii. Pe de o parte, avem de-a face cu un proiect al cărui regim funcţional strict pare a închide posibilitatea unui discurs critic. Pe de altă parte, clădirea a fost construită pentru a răspunde nu doar unor utilizatori diferiţi, ci unor culturi şi nevoi specifice. Van Leeuwenhoek Laboratory este amplasat în inima campusului universitar, şi este un centru de cercetare avansată în industria şi produsele nanotehnologice. Spre deosebire de proiectul 360, construcţia a fost ridicată în jurul sintagmei forma urmează funcţiei, arhitectura fiind aici măsura suprapunerilor dintre regimul funcţional strict şi modalitatea de a crea un spaţiu neutru capabil să fluidizeze şi să armonizeze diferenţele practice şi culturale pe care le solicită utilizarea însăşi a clădirii. Ceea ce surprinde este tocmai capacitatea arhitecturii de a asigura o punte de comunicare şi de utilizare prin intermediul căreia caracterul industrial al clădirii reuşeşte totodată să adreseze o expresie deschisă, colaborativă, participativă. Este cert faptul că arhitectura trebuie să construiască într-un astfel de caz din interior, că ceea ce dă formă este până la urma funcţia şi menirea ce stau la baza proceselor ce se desfăşoară în interiorul clădirii. Utilitatea nu este însă doar una strict funcţională, ea tematizează în egală măsură „scenariul” unui proces desfăşurat în mijlocul unui mediu urban divers, în faţa căruia o astfel de construcţie trebuie să asigure un plus de transparenţă şi fluiditate, dar şi posibilitatea unor viitoare partiţionări.
