Ochiul casei…

„Marile idei provin din micile detalii ale vieţii.” (Alvar Aalto)

Text: Viorica Buică
Foto: Ada Demetriu, Corvin Cristian, Viorica Buică

„Îmi plac (…) ferestrele din acoperişurile tip trunchi de piramidă, tăiate în cele mai variate forme, cu câte un pervaz ori o pleoapă mereu deschisă deasupra ochiului de sticlă. Seara vezi îndărătul lor lumina galbenă sau lumina argintie a unui televizor. Bănuieşti aici mărunte mansarde plăcute, cuiburi pe care acoperişul le găzduieşte înlăuntrul său, reamenajate cu imaginaţie dintr-o fostă cameră de serviciu sau dintr-un pod plin de păianjeni. De-afară vezi doar triunghiul geamului luminos, ori ovalul lui tăiat în patru, ori lentila rotundă a unui hublou. Fiinţa dinăuntru e ancorată deasupra caselor, vede de sus acoperişurile vecine, prietene de o viaţă, şi ele ochioase, pline de cuiburi interioare sub streşini.”

Frumoasa mărturisire a Ioanei Pârvulescu, dezvăluind o adevărată pasiune pentru înaltul locuinţelor, nu este, credem, întâmplătoare. Scriitoarea vine dintr-un oraş vechi, încărcat de istorie, unde mai toate casele par a urmări discret mişcările trecătorilor grăbiţi: „ochii” lor sunt aproape omniprezenţi.

De altfel, poate cea mai comună imagine atunci când ne referim la lucarne este cea a acoperişurilor cu ţiglă din centrele istorice ale unor oraşe precum Sibiul sau Braşovul, ritmate de inserţii ondulate, „pleoapele” ce apără ochiul vitrat, dincolo de care ghicim o întreagă lume. Misteriosul univers al lucarnelor poate fi însă descoperit în orice alt oraş, de îndată ce vom binevoi, fără un bine stabilit scop turistic, să ne ridicăm privirea către înalt.

Ferestrele de pod trimit în mod simbolic către un spaţiu protejat, dezvăluind o întreagă fenomenologie a imaginaţiei. Raţionalitatea acoperişului, cu funcţia lui practică (apără omul de intemperiile vremii), stă faţă în faţă cu iraţionalitatea pivniţei, locul inconştientului adânc. Podul pe care îl ghicim în spatele micilor decupaje în acoperiş este, după cum afirma Bachelard, un spaţiu al intimităţii, cel mai adesea al unei singurătăţi visătoare, bântuit de amintiri şi senzaţii. Fiecare dintre noi şi-a dorit la un moment dat să se retragă din „vâltoarea vieţii” într-unul dintre spaţiile înguste, simple, strâmte, adăpostite de acoperişul vreunei case. Un spaţiu reconfortant, care nu vrea să se extindă şi care îşi doreşte să fie posedat, un soi de cochilie a inconştientului. Chiar şi copiii îşi părăsesc câteodată jocul şi se duc să se plictisească într-un cotlon al podului, regăsind acolo o modalitate de existenţă ruptă de cotidian.

Chiar dacă accesul propriu-zis în aceste spaţii privilegiate se realizează printr-o uşă, lucarnele sunt de fapt cele care fac legătura între exterior şi interior, lăsându-ne să ghicim universul de dincolo şi stârnindu-ne curiozitatea. Cu formele lor variate, adaptate fiecărui tip de casă şi astfel purtând însemnele fiecărui profil stilistic, ele conferă un ritm special acoperişurilor. Dacă la început aveau o funcţie mai degrabă practică, la casele gotice fiind folosite pentru a urca în pod mărfurile şi cerealele, treptat au devenit ferestrele propriu-zise ale unor locuinţe, improvizate sau atent amenajate.

Casele gotice mai vechi, cu pinioane în trepte, prezintă ferestre de pod cu înălţime relativ mare, închiderea în partea superioară realizându-se spre exterior, în arc frânt sau prin retrageri succesive. Acoperişul în sine era de altfel foarte înalt, din considerente de ordin estetic sau de orgoliu, fiecare proprietar dorind să fie în posesia celei mai înalte case. După cum aminteam, podurile erau însă folosite şi pentru depozitare de mărfuri. De exemplu, în Sibiu este caracteristică realizarea unei lucarne de înălţimea unui om, de care era fixat un scripete peste care se trecea o frânghie care, la rândul ei, era înfăşurată pe un fus, dispus vertical în pod.

În timp, acoperişurile au scăzut în înălţime, iar spaţiile podului au ajuns să fie exploatate în altă direcţie, devenind complet locuibile. Astăzi, s-ar putea chiar vorbi de o modă a locuirii la mansardă, arhitecţii reuşind să ofere surprinzătoare structuri unor astfel de spaţii. Chiar dacă misterul locului îşi pierde astfel din intensitate, micile ferestre inserate în acoperişuri încă fascinează…