Odile Decq despre oraşe şi orizonturi
În cadrul conferinţei pe care a susţinut-o la mijlocul lunii octombrie la Institutul Francez, în faţa unui public tânăr, cunoscuta arhitectă franceză Odile Decq a vorbit cu pasiune despre orizonturi, despre nevoia de libertate şi despre necesitatea de a înţelege istoria, trecutul, pentru a merge înainte. Este unul dintre arhitecţii care au marcat limbajul formal al arhitecturii contemporane şi, în acelaşi timp, printre puţinii care au reuşit să transmită mesaje dincolo de simplul înveliş al clădirilor.
În rândurile de mai jos, redăm interviul cu Odile Decq, realizat de Viorica Buică pentru numărul de noiembrie al revistei igloo habitat & arhitectură şi vă anuntăm pe această cale că în numărul decembrie 2010 – ianuarie 2011 va fi prezentat în detaliu Muzeul MACRO din Roma, proiectat de arhitecta franceză.
Igloo: Anul acesta, la Bienala de la Veneţia, o femeie-arhitect (Kazuyo Sejima) a propus tema „People Meet in Architecture”, pe care mulţi au interpretat-o într-o cheie socială. Vă număraţi printre câştigătorii Leului de Aur, sunteţi, deci, printre arhitecţii care creează direcţii: care este, în viziunea dvs., rolul arhitecturii în cadrul vieţii contemporane, cât de importante sunt dimensiunile etice şi sociale?
Odile Decq: Dimensiunea socială a arhitecturii este foarte puternică şi foarte importantă, regret faptul că mulţi arhitecţi par să fi uitat de această latură în cadrul activităţii lor. Atunci când intră în sistemul „star architects”, mulţi încep să acorde cea mai mare importanţă formei, în dauna socialului şi a umanului. Cred că rolul arhitectului este de a ajuta fiinţele umane, de a realiza ceva care să-i ajute pe oameni să trăiască mai bine, care să aducă puţin confort în vieţile lor, să le ofere condiţii corecte sau decente. Pentru arhitecţii din ziua de astăzi este o datorie sau, cel puţin, o provocare să îşi regândească/reconsidere/reconfigureze acest rol. Filosoful Paul Virilio, alături de care am predat mai mult timp, în anii ’90, mi-a spus odată că marea provocare adresată arhitecţilor în secolul 21 va fi problema corpului şi a umanităţii. La începutul secolului 20, ne-am interesat de social prin intermediul problemelor de igienă, cu scopul de a le oferi oamenilor lumină electrică şi condiţii decente de trai, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a pus problema construirii unui număr mare de locuinţe pentru populaţia aflată într-un proces rapid de creştere. Astăzi, noua provocare adresată arhitecţilor este legată de corp. Există două aspecte care, după Virilio, reprezintă pericole pentru oameni: virtualul – pentru că devin dependenţi de calculator, de o maşină care îi face să uite de corpurile lor fizice, şi sărăcia – diferenţele sociale sunt foarte pronunţate, iar problema sărăciei este din ce în ce mai pregnantă, împiedicându-i pe cei în dificultate să se preocupe de corpurile lor. Prin urmare, arhitecţii au datoria de a restitui unui anumit segment al populaţiei posibilitatea de a-şi repoziţiona corpurile şi şansa unei bunăstări fizice. Personal, această problematică ridicată de Virilio m-a făcut să mă gândesc şi la altceva, anume cum să refabricăm, să reconfigurăm spaţiul în aşa fel încât să redăm corpului libertatea, fapt care ar implica, evident, a reda oamenilor libertatea. Într-o lume în care există din ce în ce mai multe restricţii – eu am crescut cu impresia că dobândesc din ce în ce mai multe libertăţi, iar acum am impresia că aceste libertăţi sunt din ce în ce mai restricţionate –, sentimentul de libertate este fundamental. Iar arhitectura le poate oferi oamenilor acest sentiment, le poate permite să gândească liber.
Igloo: Aţi declarat într-un interviu că arhitectura dvs. nu este influenţată de alţi arhitecţi. Unde vă găsiţi atunci inspiraţia?
O.D.: Nu ştiu! (râde). Atunci când eram mai tânără, când eram studentă şi când mi-am început cariera, am observat, evident, cu multă atenţie, ceea ce se întâmpla în domeniu, ce făceau ceilalţi şi modul în care lucrurile evoluau. În continuare, sunt la curent cu presa de specialitate, cu ceea ce se petrece în cadrul Bienalei, chiar dacă nu am multe de comentat. Cu toate acestea, nu caut să fiu influenţată de cineva sau ceva anume. Caut, şi nu doar în cadrul arhitecturii propriu-zise, ci şi… în cadrul marilor magazine, de exemplu; e important să vezi ce se fabrică în zilele noastre, care sunt obiectele de zi-cu-zi. Îmi place mult, atunci când vizitez oraşe, să văd pieţele şi magazinele, pentru a înţelege cum funcţionează aceste spaţii şi care sunt elementele cotidiene din viaţa oraşului respectiv. Îmi place, de asemenea, să vizitez expoziţii de artă contemporană, deoarece artiştii sunt cei care problematizează lumea, care îşi pun în permanenţă întrebări în legătură cu ea. Îmi place mult să urmăresc ce se întâmplă în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Pe scurt, încerc mereu să mă „proiectez” mai departe, să văd în ce direcţie evoluează lumea. Şi, pornind de la aceste lucruri, îmi vin tot felul de idei în minte, din care iau naştere concepte cu trimiteri la tot felul de domenii, la diferite aspecte ale societăţii şi nu doar la arhitectura propriu-zisă.
Igloo: Aţi vorbit în cadrul conferinţei de la Institutul Francez despre cât este de importantă marea pentru dvs. Şi cred că nu întâmplător multe dintre proiectele pe care le-aţi prezentat erau lângă sau relaţionate cu apa.
O.D.: Nu m-am născut chiar la malul mării, dar mergeam întotdeauna acolo în copilărie şi încă mai merg. Pentru mine, marea este un spaţiu extrem de fascinant – un loc care provoacă aspiraţii către noi orizonturi, un spaţiu al unei libertăţi extraordinare –, dar şi un loc unde putem percepe forţa elementelor, a naturii, într-un mod foarte intens. În acelaşi timp, mă atrage foarte mult elementul lichid, îmi place să înot, să stau în apă. Nu-mi plac munţii deloc, pentru că închid orizontul şi nu îmi plac nici câmpiile, pentru că îmi dau impresia de limitare. Marea mă inspiră, îmi dă impresia că pot pleca oricând, că pot călători. Îmi aduc aminte că în copilărie mergeam cu bicicleta prin grădina părinţilor mei şi îmi imaginam că sunt într-o călătorie, că plecam să descopăr lumea. Şi, într-adevăr, acum descopăr lumea călătorind, susţinând conferinţe, întâlnindu-mă cu studenţi, cu arhitecţi…
Igloo: Un alt lucru ce defineşte arhitectura dvs. este culoarea. Cum lucraţi cu culorile?
O.D.: Îmi plac culorile sincere, directe, care îşi afirmă puternic identitatea, nu îmi plac jumătăţile, nuanţele. Îmi plac culorile vii, deoarece, pentru mine, culorile simbolizează viaţa, ele sunt cele care oferă plăcere, bucurie. Pe vremuri, nu foloseam foarte mult negru. Nu îndrăzneam, pentru că mă gândeam că dacă folosesc negru voi fi supusă la constrângeri. Dar acum mi-am câştigat o anumită libertate ce îmi permite să folosesc negrul: este o culoare care conţine toate celelalte culori şi care, de asemenea, conferă lumină ansamblului, aşa cum au demonstrat Soulages sau Henri Matisse. Negrul se joacă cu lumina, în mod bizar, absorbind-o în acelaşi timp. Se consideră, în general, că muzeele trebuie să fie albe, neutre. Cred însă că spaţiile de expunere trebuie să fie neutre, iar această neutralitate poate fi realizată şi cu ajutorul negrului. Însă este de un alt tip, o neutralitate mai puternică, iar operele de artă expuse pe un fundal negru trebuie, la rândul lor, să fie foarte puternice.
Igloo: Aţi prezentat câteva proiecte la care lucraţi în Asia. Cum percepeţi dezvoltarea rapidă a acestui continent, a oraşelor de acolo?
O.D.: Când am călătorit pentru prima dată în Asia, acum 15 ani, şi mai ales în China, am avut impresia că mă regăsesc în Europa – mai precis, în Franţa – pe care am cunoscut-o în copilărie. Aveam impresia că totul este posibil şi că acel teritoriu aspira la un singur lucru – la modernitate, la nou, la dezvoltare, crezând foarte mult în viitor. În timp ce în Europa, şi mai ales în ţara mea, dar şi în celelalte ţări „din Occident”, oamenii cred că viitorul nu mai este posibil, că va fi greu, „întunecat” şi că nu mai merită să visezi, aici, în Europa de Est, aveţi şansa şi oportunitatea – pentru că aţi ieşit dintr-un sistem închis – să credeţi că lumea se poate schimba. Pentru că trebuie să vă schimbaţi ţara! Cred că ţările precum România şi celelalte state din fostul bloc comunist, având această şansă incredibilă, reprezintă, la rândul lor, o şansă pentru Europa, chiar dacă Europa nu înţelege încă această şansă: voi deţineţi potenţialul generat de nevoia de a face lucrurile să se mişte, pentru că aveţi nevoie de schimbare.
Igloo: Vorbind de MACRO din Roma, aţi spus că v-aţi dorit să demolaţi vechile faţade, dar până la urmă, sub constrângerea autorităţilor, aţi găsit o soluţie pentru a le păstra. Cum vedeţi toate aceste constrângeri prevăzute de administraţiile din Europa? Le vedeţi ca pe o provocare adresată arhitecţilor sau ca pe un lucru ce frânează dezvoltarea arhitecturii?
O.D.: Nu cred că este vorba de ceva bun sau rău în sine. E vorba, pur şi simplu, de un set de condiţii, de constrângeri. Şi eu am aflat că, cu cât avem de-a face cu mai multe constrângeri, cu atât ne simţim obligaţi să fim mai creativi, mai inventivi. Poate fi enervant, te face să-ţi spui „La naiba! De ce trebuie să fac asta? N-am chef…”, dar după ce te ambiţionezi să găseşti o soluţie, ai satisfacţii. Asta îi obligă, oarecum, pe arhitecţi să facă lucrurile „altfel”, iar procesul este unul interesant. Prin urmare, constrângerile nu mă deranjează deloc.
Igloo: Atelierele organizate de Institutul Francez se desfăşoară sub titlul „Bucureşti – o capitală bulversată”. Am cunoscut mulţi străini cărora le place Bucureştiul tocmai pentru acest (aparent) haos care îl caracterizează. După ce l-aţi vizitat, care credeţi că ar fi o direcţie potrivită de dezvoltare pentru oraş?
O.D.: Cred că trebuie să îşi găsească propriul drum, este vorba despre cultura voastră, despre istoria voastră. Nu sunteţi în Franţa, nu sunteţi în Paris. Mie îmi place spre exemplu Roma, pentru că este un oraş al haosului, al barocului – e fantastic! Îmi place neverosimilul Romei. Bucureştiul poate deveni ceva asemănător: nu trebuie să luptaţi împotriva haosului, ci, din contră, să lucraţi cu haosul. Eu găsesc formidabil faptul că, în cadrul acestor oraşe „haotice”, lumina pare că dansează. La Paris, unde străzile sunt organizate raţional, riguros, lumina este mereu omogenă. Mie nu îmi plac lucrurile care sunt prea „drepte”, prea corecte, nu îmi plac structurile urbane care te obligă să te deplasezi între două linii paralele. Eu sunt pentru asimetrii şi deplasări faţă de ax. Consider că dezordinea şi haosul sunt mai „hrănitoare” pentru minte, „hrănesc” mai bine capacitatea de creaţie.
Igloo: Cum ar trebui abordată după dvs. arhitectura comunistă? Au avut loc multe dezbateri aici în legătură cu această problemă – dacă unele clădiri ar trebui demolate, recuperate sau reconvertite.
O.D.: Ştiţi ce ar trebui făcut? Trebuie să li se spună studenţilor arhitecţi să viseze, să vină cu idei noi în legătură cu ceea ce ar trebui făcut în cazul acestor clădiri. Şi veţi avea multe propuneri, multe idei. Aşa cum spuneam şi la conferinţă, trebuie să „faceţi pace” cu propria voastră istorie, or a face pace cu istoria implică şi acceptarea acestui tip de arhitectură, a acestei moşteniri. Chiar dacă e puţin indigest la început. Toate aceste oraşe bulversate – după părerea mea, Bruxelles este un alt exemplu – au într-adevăr momente când „digerarea” moştenirii arhitecturale este dificilă, pentru că ia mult timp. Trebuie însă lăsat să treacă timpul necesar „digestiei” şi, apoi, trebuie inventate lucruri noi, pornind chiar de la această moştenire. De exemplu, am observat că laturile şi spatele acestor clădiri sunt goale, nu e nimic acolo. Ce am putea pune acolo? Cum am putea „perverti” acest sistem, cum am putea ieşi din acest cerc vicios? Eu cred că, pentru a cuceri şi absorbi acest tip de arhitectură, ea trebuie să fie, mai întâi, pervertită, pentru a îi permite să devină altceva. Trebuie făcut în aşa fel încât acest sistem să se deschidă spre oraş, să permită oraşului să intre înăuntru. Inventaţi!
Igloo: Aţi asistat, în deschiderea conferinţei, la o discuţie în care se amintea şi de neînţelegerile cu administraţia locală. Mulţi arhitecţi români par resemnaţi, nu mai sunt dispuşi să se lupte cu administraţia.
O.D.: Tocmai de aceea trebuie apelat la studenţi, studenţii nu îşi pun problema luptei cu administraţia, ei nu s-au lovit încă de ea. Ar trebui organizate workshopuri cu arhitecţi, de preferinţă din alte ţări, pentru că profesorii de aici sunt prea „înrădăcinaţi” în sistem. Puteţi chema oameni de oriunde: „vrem să organizăm un workshop pentru că vrem să vedem ce ar trebui făcut cu oraşul, cum trebuie să-l transformăm”. Studenţii au nevoie doar de un imbold, de ocazia de a-şi exprima ideile în mod liber. În timpul cursurilor mele, le spun mereu studenţilor că au nu numai libertatea deplină de a visa, ci şi datoria de a visa. Este, într-adevăr, o datorie, pentru că ei sunt cei care vor crea lumea de mâine. Dacă ei nu visează, nu vor putea inventa o lume în care alţii să-şi dorească să trăiască. Profesorii trebuie să le spună studenţilor că au posibilitatea de a crea orice le trece prin cap şi veţi vedea că vor veni cu multe idei bune.
Igloo: Aţi văzut expoziţia Bienalei de Arhitectură Bucureşti. Care sunt impresiile dvs.?
O.D.: Această expoziţie îmi transmite că arhitecţilor români le este încă puţin frică, dar şi că lucrează în nişte condiţii nu tocmai uşoare. La proiectele mai mici se vede sau eu, cel puţin, am impresia că nu au foarte multă libertate: beneficiarii îşi doresc ceva anume pentru binele lor personal, pentru spaţiul lor şi arhitecţii fac concesii, în detrimentul inovaţiei. Dar cred că aceasta se întâmplă în cazul tuturor comenzilor private. Oricare ar fi intenţia arhitectului, clientul nu este neapărat o persoană cultivată şi probabil că nu totdeauna are capacitatea de a-i înţelege intenţia. Să te lupţi pentru proiectul tău, în condiţiile în care mai sunt 20 de arhitecţi care îşi doresc acea comandă, e un lucru care necesită foarte mult curaj. Nu este uşor, dar lucrurile trebuie să fie puse în mişcare, să evolueze. Ar trebui să se organizeze aici concursuri deschise arhitecţilor din întreaga lume. Numai apelând la resurse din afară puteţi face să se mişte lucrurile din interior. Aşa s-a întâmplat cu Franţa în anii ’80, cu Olanda în anii ’90. Organizând concursuri internaţionale, acceptând ajutorul arhitecţilor străini şi acordându-le libertate, evident, veţi avea parte de un şoc, la început, dar, apoi, încetul cu încetul, lucrurile se vor pune în mişcare şi la nivelul arhitecturii locale.
Igloo: Revenind la proiectele dvs., aş vrea să vă întreb dacă există un anumit proiect pe care v-aţi dori foarte mult să îl construiţi, într-un loc anume?
O.D.: Nu. Când mi-am început cariera, după ce am terminat facultatea, visam ca, într-o zi, să proiectez un teatru, dar n-am proiectat niciodată un teatru. Proiectele vin, se organizează concursuri, eu le urmăresc şi la un moment dat îmi spun „Asta mă interesează, asta nu”. Dar nu mai am un proiect-fetiş, pe care să doresc neapărat să-l realizez. Am spus mereu că visez la ziua în care voi putea construi în spaţiul cosmic. Asta, e adevărat, ţine de domeniul viselor din copilărie. Însă visele sunt importante, poate că într-o zi va fi posibil. Sper să pot să mă apuc de un proiect cunoscând bine oamenii pentru care lucrez, pentru a le putea oferi un lucru bun, care să le schimbe viaţa în bine. De exemplu, voi pleca în curând în Palestina, în Ramallah, unde autorităţile ne-au cerut ajutorul pentru a dezvolta oraşului şi a demonstra lumii că în Palestina oamenii sunt preocupaţi de cultură şi că oamenii de acolo pot duce o viaţă normală. Acest proiect mă motivează foarte mult, am impresia că lucrez cu un scop, contribui la a pune lucrurile în mişcare. Orice arhitect poate proiecta clădiri frumoase. Pot şi eu. Dar pentru cine? De ce? Eu vreau să contribui la ceva care să îi ajute pe oameni să meargă mai departe, să le deschidă calea.
Igloo: Urmând această idee, cred că aţi fost de acord cu decizia juriului Bienalei de la Veneţia de a acorda în acest an marele premiu pavilionului Regatului Bahrain.
O.D.: Absolut. După părerea mea, a fost singurul aspect pozitiv al Bienalei de anul acesta (râde).
Igloo: Alte impresii de la Bienală?
O.D.: Nu m-a convins foarte mult, chiar dacă şi eu, din când în când, realizez instalaţii pentru galerii de artă. Nu cred că în cadrul unei Bienale de arhitectură este necesar să demonstrezi că arhitecţii au devenit şi artişti, pentru că acest lucru presupune a trece cu vederea un aspect important din ceea ce înseamnă arhitectură. Găsesc că ultimele Bienale nu au fost îndeajuns de generoase. Nefiind generoase faţă de public, nu sunt generoase nici faţă de arhitecţi. Şi e păcat, sunt atâtea lucruri care ar putea fi spuse despre arhitectura practicată la momentul actual.
Igloo: Sunteţi şi profesor de arhitectură şi conduceţi o şcoală importantă din Paris. Care sunt principiile după care predaţi?
O.D.: După cum am spus, „regula” este să le permiţi studenţilor să viseze. Pentru că visând, devii liber şi, în acelaşi timp, înveţi că libertatea e un lucru care trebuie câştigat: pentru a fi liber să faci anumite lucruri, trebuie, de asemenea, să fii activ şi interesat. Adică, să îţi asumi responsabilităţi, să ai capacitatea de a risca, dar asumându-ţi toată responsabilitatea ce vine „la pachet” cu acest risc. Şi să accepţi ideea de a risca. Pentru că eu cred că, astăzi, tinerii, cel puţin în Franţa sau, cel puţin, studenţii mei, sunt un pic prea „reci”. Au crescut într-un mediu foarte confortabil, unde părinţii lor le-au oferit totul şi, acum, ei cred că lumea e un loc unde se trăieşte foarte uşor, or viaţa nu e uşoară. Viaţa e grea. E greu să trăieşti, pentru că viaţa cere să-ţi asumi riscuri, să cazi, să te ridici, să aspiri la a schimba lucrurile. Învăţământul arhitectural are datoria de a-i face pe studenţi să fie conştienţi de aceste lucruri. Meseria de arhitect este foarte grea şi cei ce o practică trebuie să aibă puterea şi dispoziţia de a se lupta pentru ideile lor, de a-şi asuma riscuri. Or, şcoala trebuie să îi înarmeze pentru această luptă, să îi ajute să devină ei înşişi. Acest lucru este extrem de important. Nu contează ce fac eu, ei sunt cei care trebuie să spună ce vor să facă, să se afirme.
Igloo: În încheiere, aş vrea să vă întreb: după toate proiectele la care aţi lucrat de-a lungul carierei dvs., care este cea mai mare satisfacţie?
O.D.: Cea mai mare satisfacţie a mea este faptul că mi-am câştigat libertatea, că nu depind de nimeni, că pot să îmi exprim opiniile în mod liber şi fără să îmi fie frică. Pot spune ceea ce gândesc şi o spun clar şi răspicat. Acest lucru este foarte important, pentru că există mult prea mulţi oameni care nu sunt liberi în mintea lor, în gândurile lor.