„Omogenitatea sferică a obiectului de arhitectură” sau despre teorema completitudinii în proiectarea spațiilor sacre
Text: Dumitru Borțun
Într-un articol pe care l-am receptat mai mult ca pe un studiu decât ca pe un articol de revistă – fie ea și culturală –, Augustin Ioan scria: „schimbările de paradigmă în arhitectură au presupus două ingrediente: 1) o restartare, […]: e de (re)luat totul de la zero, căci undeva s-a greșit, ieșindu-se din logica devenirii și 2) o nouă genealogie, de regulă paricidală, care să arate că, departe de a fi o manieră nouă de a zidi, ceea ce se propune ca nou va fi fiind chiar modul însuși de a face arhitectura dintotdeauna, minus episodul nefericit de dinaintea celui acum propus” (Dilema Veche, nr. 898, 24–30 iunie 2021). Așadar, fie o reluare pe direcția consacrată, fie schimbarea direcției, cu tot ce înseamnă acest lucru, inclusiv redefinirea noțiunii de arhitectură. Pare a fi vorba doar de două variante de inovare – ambele radicale, ambele recalcitrante față de acumulările anterioare. Între „totul de la zero” și „cu totul altceva” nu ar exista altă opțiune: tertium non datur! Și totuși, autorul va constata că există un mediator, care face posibilă moderarea extremităților: „mai există un termen mediu în ecuația nou-vechi, pe care trebuie să îl introducem aici: tradiția. Unii îl ortografiază cu majuscule. În interiorul tradiției, lanțul transmisiunii predă mai departe principii și, mai important, semnificația (sacră) a acestora”. Nicăieri nu se aplică mai bine constatarea lui Augustin Ioan ca în arhitectura religioasă.
O ilustrare de înalt rafinament a acestei realități găsim în cartea Pus deoparte. Spațiul de cult neoprotestant, semnată de Ruth Adalgiza Iacob – cadru didactic la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Oare unde se poate vorbi mai consistent de această zbatere între inovare și invenție („totul de la zero” și „cu totul altceva”) decât în cazul arhitecturii neoprotestante, care a trebuit să preia și totodată să nege, ca în „negarea negației” de la Hegel, o tradiție religioasă, apoi religioasă-creștină, apoi creștină-protestantă?
De la bun început, autoarea ne avertizează că vorbește despre spațiul sacru, căci primele două cuvinte din titlul cărții exact asta înseamnă: sfințit. În Vechiul Testament, citim: „Voi să-Mi fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte dintre popoare, ca să fiți ai Mei” (Leviticul, 20:26). În Noul Testament întâlnim aceeași echivalență semantică: „Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu” (Romani, 1:1).
Cartea arhitectei Ruth Adalgiza Iacob se referă în mod special la spațiul de cult neoprotestant, care este abordat din trei perspective: istorică, hermeneutică și fenomenologică. Opțiunea nu este justificată doar subiectiv-personal, prin profilul spiritual al autoarei, ci și teoretic-principial, dacă avem în vedere caracterul cu totul special al cultelor neoprotestante din întreaga lume, inclusiv din România, în contextul unei țări majoritar ortodoxe și al unei epoci caracterizate de secularizarea post-religioasă și de presiunea valului „secularizării post-moraliste” care vine dinspre Occident (Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, 1989).
Astfel, cartea îndeplinește două sarcini majore: educația arhitecturală – poate cea mai slabă componentă a educației estetice a publicului din România, și educația istorică a publicului românesc, care suferă în ceea ce privește istoria religiei în general, a creștinismului în special. Dacă analizăm cu onestitate aspectul localităților din România – sate și orașe deopotrivă, precum și comportamentul religios al unui mare număr de concetățeni, constatăm două stări de lucruri cu care nu ne putem mândri: analfabetismul arhitectural-urbanistic și analfabetismul religios. La ambele capitole, școala românească tace culpabil.
Într-un articol publicat în The Institute (nr. 137), regretatul arhitect Marcel Borțun își expunea teoria despre omogenitatea sferică a obiectului de arhitectură, de la infrastructură până la ultimul detaliu, teorie care accentuează asupra voinței coerente și inconfundabile care să includă conceptele de reprezentare simbolică, stilistica expresiei și materialele puse în operă. Ca să înțelegem mai bine, să vedem cum explicitează: „Îmi imaginam obiectul de arhitectură ca fiind sferic – iar așezările ca pe o alăturare și intersectare de sfere care comunică în toate direcțiile și în toate sensurile – și pentru nevoia de a vizualiza cât mai adecvat rolul vecinătății și al contextului în demersul de proiectare; iar prin obiect de arhitectură înțelegeam orice construcție care poate fi locuită […] și care este edificată pe baza unei teme de proiectare, explicită sau nu. Îmi plăcea să cred – cred și acum – că orice obiect de arhitectură este cu adevărat unic, și asta tocmai datorită amplasamentului – sit și context, a temei de proiectare – program și necesități particulare, dar și a beneficiarului – psihologie și cultură, toate acestea aglutinându-se într-o condiționare irepetabilă”. Așadar, totalitate și unicitate în același obiect: obiectul de arhitectură. Iată de ce în nicio altă profesie nu se îmbină atât de organic și de necesar raționalitatea simbolică și cea instrumentală – cum ar spune Jürgen Habermas, intelectualul simbolic și cel operațional – cum ar spune Pitirim Sorokin. Iată de ce arhitecții au fost întotdeauna atât de speciali în lumea meseriilor.
Ruth Adalgiza Iacob ne propune o educare a percepției din ambele perspective, simbolică și operațională, inițiind publicurile diverse actuale în explorarea culturală a arhitecturii de cult neoprotestante. Această arhitectură, după cum explică autoarea, trebuie să lucreze cu tensiunile între aproape și departe, între imanent și transcendent, „fără să uite că scopul ei, conform doctrinei neoprotestante, este acela de a sugera, de a simboliza, de a ilustra, de a inspira, nu de a reprezenta, ce este de nereprezentat, nici de a încerca să găzduiască mistic vreun sacrament” (p. 158). Prin chiar degrevarea de detalii, artificii și artefacte pur omenești, prea omenești, spațiul de cult astfel esențializat se smerește, parcă, la atributul de a ne oferi punctul inițial de contact cu solul lumesc și apoi traiectoria nevăzută, aeriană, a concentrării în închinare. Sunt elemente simple și ancestrale care ne reamintesc cuvintele sacre ale Creatorului: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujești…” (Exodul, 20:4). „Domnul a zis: «Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască!»” (Exodul, 33:20); „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Evanghelia după Ioan, 1:18).
Sub aspect spiritual, privitorul întrevede cum esențializarea aceasta și degrevarea de amprente capricioase ale umanului poate sugera, în mai puțin și mai simplu, o complexitate copleșitoare, de necuprins cu mintea și sensibilitatea omenești; într-adevăr, doar astfel eliberat de solicitările perceptive ale amănuntelor create de cei creați, ochiul interior se îndreaptă spre Creator, într-o vedere aparte, cu duhul. Iar sub aspect stilistic, începem să înțelegem paradoxul englezesc: less is more.
Odată asigurate coordonatele acestea minimale ale intrării în comuniune cu sacrul, pe verticală, spațiul arhitectural se încălzește intim pe orizontală, devenind primitor întocmai precum o casă, casa Domnului, în care este cu putință nu doar vizita, ci locuirea în duh; așa cum exprimă deziderativ autoarea, „o biserică este de dorit să facă omul fericit prin a-l face să se simtă acasă, în casa credincioșilor, în casa lui Dumnezeu, împreună cu Dumnezeu. Casa, locul în care omul se simte protejat, locul care adăpostește amintirile și visurile omului, este locul în care omul locuiește complet” (p. 161).
Lucrarea arhitectei Ruth Adalgiza Iacob umple un gol în educația noastră estetică privind edificiile sacre; ni se prezintă ca o lecție de arhitectură pe înțelesul tuturor (de dorit ar fi să existe o continuare), în urma căreia cititorul se îmbogățești spiritual, depășind eventuale prejudecăți culturale. Glosarul de termeni de specialitate oferit este o bună inițiere în tema lucrării; astfel, înțelegem că Domus Ecclesiae (biserica în calitate de casă a adunării credincioșilor) trebuie să îndeplinească toate atribuțiile ei de învățare, edificare spirituală, de rugăciune către Dumnezeu pentru a Se revela în mijlocul ei, de închinare și regăsire de sine a celor prezenți și, nu în ultimul rând, de consolidare a coeziunii întregului grup. De asemenea, putem conecta organizarea spațiului de cult în toate aspectele ei de bază (amvon, masa Cinei Domnului, bazinul de botez, spațiul de cult omogen și cadrul simplu, fără icoane și statui) cu toate cele cinci principii teologice ale protestantismului: Sola Scriptura, Solus Christus, Sola Gratia, Sola Fide, Soli Deo Gloria.
Ceea ce încununează teoretizarea asupra spațiului de cult neoprotestant, în toată amploarea istorică și geografică a fenomenului, este propriul proiect ilustrativ al autoarei, numit „Propunere pentru o nouă biserică neoprotestantă” (pp. 139-150). Prin aceasta, ea consolidează viziunea complexă pe care reușește să ne-o predea academic, dar accesibil, dând „un exemplu personal despre cum se pot face, aici și acum, lăcașuri ale Numelui Domnului” – după cum apreciază, în Prefață, profesorul Augustin Ioan.
La finalul lecturii textului, dar și a atâtor imagini, a indexului, a schițelor, a vastelor referințe bibliografice și a sutelor de note explicative, te simți edificat interior de această putere evocatoare a arhitecturii – după o expresie a lui Alain de Botton. Capeți elemente care să te ajute să te privești de sus, cumva, în lumea în care viețuiești. Apoi, să te întrebi cum ocupi tu aceste spații ale viețuirii și cum te ajută ele să-ți împlinești menirea aici, dar și să visezi la alte lumi, pe verticală, și să simți adierea fericirii celeste.
Mulțumim, Ruth Adalgiza Iacob, pentru acest ghid cultural printre valori spirituale, pentru această educație a privirii!