ON2_Barometrele mitocăniei urbane. Zăpada

16923374_10209034170910685_656692548_n

Da, zăpada, acum, pe final. Defazat deliberat, însă: am aşteptat să se cam termine, ca să nu ziceţi că mă bag şi eu în corul cârcotaşilor de serviciu ai perioadei şi să mi se piardă mesajul profund uman.

Nu ştiu voi, dar eu am crescut cu lirica iernii clasice: Coşbuc, Alecsandri, Otilia Cazimir, Bacovia, ceva Labiş şi care or mai fi fost. Demodate, uitate, pa! Martori şi vestigii ale unui etos desuet, cine mai are astăzi răbdare să citească aşa ceva? Nici eu, bineînţeles; cu toate astea, îmi dau seama că nu mă pot desprinde de rolul lor formator. Probabil că din cauza lor (şi a altor lecturi de aceeaşi teapă), a sărbătorilor de sezon (şi mai ales a memoriei sărbătorilor) şi a mult mai recentului schi (cu muntele aferent), iarna insistă să-mi pâlpâie magic. Iar principalul său accesoriu de show off – zăpada – continuă să-şi exercite fascinaţia infantilă şi prima din an să-mi inducă o stare de inexplicabilă bună dispoziţie. Iar dacă ceva absolvenţi de psihologie la particular seral se gândesc că e doar o fantasmă compensatorie a lipsei cronice de zăpadă din copilăria mea de la malul mării, lor le transmit bancul cu „omăt”. Dacă nu-l ştiţi, nu vi-l spun, că nu se cade. Deci, cumva, în sinea mea sensibilă încă trăieşte eşafodajul cauzal iarnă – zăpadă – nostalgii – emoţie – frumos – magic. Numai că…

Numai că, între timp, lumea s-a cam schimbat, de nu cumva sunt eu acela…

Perioada de magică fascinaţie hibernală asupra făpturii mele profund urbanizate s-a redus considerabil, la maximum o zi. Bine, hai, două-trei, dacă nu părăsesc incinta, respectiv nu ies din casă şi curte, dar cum naiba să faci asta, cu copii flămânzi şi prieteni însetaţi în dotare? Căci, ne place sau nu, o recunoaştem sau nu, oraşul contemporan reuşeşte să transforme zăpada într-o lungă durere hemoroidală (adică pain în the ass, cum zic corporatiştii). După deja inevitabila retorică alarmistă a mass-media de profil (profil alarmist, fireşte), dezvrăjirea începe cu datul la lopată pentru dezgropatul aleii, trotuarului aferent şi maşinii (pe care nu o poţi lăsa dracului în zăpadă, că trebuie să duci copiii la şcoală). După ce treci de dificultatea decizională a amplasării troienelor rezultate – că nu-i loc nici în stradă, nici pe trotuar – constaţi, ocolind maşina, că lama cu generozitate plimbată pe străduţa ta de primărie ţi-a îngropat-o până la jumătatea portierei. Aşa că o lopătezi la loc pe stradă, încercând să nimereşti şleaurile la fiecare aruncare, ca să mai poată circula totuşi maşinile, inclusiv a ta – şoferii ştiu la ce mă refer. Bun, nu mă plâng (poate doar puţin, redundant, de spate – lombarele 4-5 pentru conaisseur-i), cred că aşa trebuie să stea lucrurile cu zăpada urbană şi atitudinea civică: fiecare trebuie să participe, că nu se poate altfel. Şi iată că, în sfârşit, cu această frază banală, cu acest truism demn de un politician al puterii, oricare ar fi ea, ajungem şi la subiectul articolului. Dacă vi s-a părut prea lungă introducerea, nu vă sfiiţi să o dezcitiţi ca să rămânem prieteni.

Din metaforă a purităţii, curăţeniei şi păcii, zăpada pare să-şi ia tot mai în serios rolul de portativ iernatic al pulsiunilor mitocăneşti ale cetăţeanului contemporan. Cât de departe sunt astăzi săniile cu zurgălăi trase de caii lui Alecsandri de maşinile parcate pe mijlocul străzii sau cu fundul ieşind până aproape de linia de tramvai! Şi cum dracu’ să mai fii răpit de vreun fior estetic văzându-le?

Dacă tot am menţionat barometrul, fiind acesta un instrument de măsură, mă gândesc că ar trebui să procedez şi eu cu oarecare metodă în identificarea mărimilor de măsurat. Pentru asta, ar putea fi utilă, din punct de vedere al relaţiei cu zăpada urbană, împărţirea cetăţenilor în două categorii: şoferi şi pietoni.

Primii, ca prelungire a propriei maşini, au un evantai specfic de acţiuni, ce ţine de deplasare şi staţionarea cutiei cu roţi din dotare. Pentru ei, zăpada scoate la iveală resurse nebănuite de impoliteţe şi mitocănie: parcatul pe locul curăţat de alţii sau în mijlocul străzii, blocarea sine die a altor maşini fie printr-o amplasare de neocolit, fie prin zăpada mutată, vâjâiala prin zoaiele de lângă borduri, ridicarea ştergătoarelor şi, bineînţeles, retorica populară cu mulţi de “p” din spatele volanului, căci nu-i aşa?, zăpada de pe străzi împinge la comunicare. Tot o consecinţă, involuntară, a automobilismului pe nea e şi culoarea pe care o capătă aceasta după zile de adăstat în stradă, dovadă cenuşie a ceea ce respirăm de fapt în schimbul „avantajului” de a nu merge prea mult pe jos. Asta nu o trecem însă la mitocanii, ci la strategii moderne de dezvrăjire a „anotimpului alb”.

Pietonii, categorie dezavantajată şi, inevitabil, frustrată în situaţia asta, îşi are propria paleta de acţiuni şi recuzita specifică. Isteriile că administraţia nu-şi face treaba sunt comune cu ale şoferilor, dar cu ţinte stradale diferite. În schimb, căcaţii lăsaţi de patrupezii din dotare le sunt privilegiu exclusiv. Căci da, iarna, nimeni nu pare să se mai sinchisească de torpilele maro lansate de prietenul în lesă al omului, ca şi cum zăpada le-ar ascunde igienic şi nu le-ar pune de fapt mai tare în evidenţă (maro pe fond alb!), respectiv conservă intacte pentru dezgheţul viitor. Plimbăreţii pe trotuare ştiu prea bine la ce mă refer: acel moment unic al dezgheţului, când, vestitori perverşi ai primăverii, ghioceii maro de câine umplu trotuarele. Ca să nu rămânem însă numai la posesorii de animale, onest ar fi să observăm că aruncatul pe jos capătă un nou elan după ce a nins. Ai zice că stratul alb ar trebui să invite la atitudine civilizată (puritate, remember?). Ei bine, în mintea unora, zăpada acţionează taman pe dos: fiind apă îngheţată, e pe bună dreptate percepută ca o scrumieră cu efect de stingere a chiştoacelor. Şi unde a mers chiştocul, merge şi pachetul, cutia sau pet-ul de bere, cartonul de pizza, ambalajul de shaorma. Păi ce, dacă n-a strâns primăria zăpada, eu cum să mă duc până la coşul de gunoi, c’eşti prost? Toate aceste acţiuni minore transformă zăpada urbană într-un soi de pânză de artist pervers care pictează, militant, cu căcaţi, gunoaie, pişaţi, vomă…

Nu ştiu în ce categorie trebuie trecuţi acei apropitari care, deşi au în fişa postului curăţatul trotuarelor aferente proprietăţii, lasă respectiva acţiune la bunăvoinţa tălpilor trecătorilor. Desigur, printre ei mai sunt şi bătrâni, bolnavi, femei cu copii în braţe, dar vă pot spune din observaţii directe că nu toate trotuarele necurăţate bordează proprietăţile neputinţei.

Ştiu că sunt departe de a fi epuizat subiectul, dar vă mai las şi pe voi să completaţi, că oameni sunteţi…