fbpx

Orașele, o geografie subiectivă

Am o relație deschisă cu toate orașele lumii, însă cu unele, cu cele în care am trăit, am dezvoltat o relație strânsă, așa încât s-au compus și s-au recompus în capul meu, până când au devenit orașele geografiei mele neuronal-afective, asta e.

Orașele din mintea mea sunt un fel de creaturi, vii, mișcătoare, de ce nu, un fel de ființe. Un fel de prietene vechi. Cele pe care le-am văzut nemijlocit și pe care le-am îndrăgit au un fel de chip, cum care?, chipul lor de oraș, firește – diferit de la unul la altul –, dar și un miros unic și un gust particular. Unele par fără vârstă, chiar dacă nu sunt deloc tinere, sunt proaspete și egale cu ele însele, fără să fie încremenite în timp, într-un fel paradoxal, mă gândesc că au un regim de viață și de hrană echilibrat și constant supravegheat… Cele mai multe dintre orașele pe care le am în minte au, în ciuda numelui, suflu de ființe feminine, adică eu mi le imaginez mai degrabă feminine, deși, dacă mi s-ar cere să desenez asta, nu aș ști cum să dau toate detaliile pe care le simt.

Parisul are pentru mine alura unei  adolescente longiline, cu părul lung strâns cu un creion de lemn într-un coc neglijent, Londra merge, pe ploaie – pe care o ignoră, e o ploaie mică și nesemnificativă –, îmbrăcată într-un palton din păr de cămilă, dar în sandale, Praga are umbrelă de soare și merge pe poduri, Roma are bluză de in, părul ondulat și cântă când șofează. Bruges-ul are chip puber și ține o lebădă în brațe, Viena poartă lornion și miroase a măr cu scorțișoară, Siena se plimbă în coturni pe acoperișuri, Florența miroase a magnolie și are pe degetul arătător un inel cu un smarald sub care se ascunde otravă. Barcelona este o doamnă venerabilă care bea licori cu mentă, după cum Stara Zagora e o bunică în dantele, care stă într-un balansoar în curtea casei, în așteptarea eternă a nepotului adolescent. Veliko Târnovo e o doamnă care tricotează ziua, dar care se plimbă noaptea, pe alei strâmte, în căutarea unei iubiri pasagere. Aqaba are chipul unei turiste blonde, fără griji și fără bagaj, întinse la Malul Mării Roșii. Varșovia arată ca o femeie încercată și puternică, vorbește puțin, dar știe multe, iar Cracovia, ca o făptură magică, are acces la licori de întinerire, locuiește într-un turn de catedrală, știe legende medievale o mie și nu vrea să uite nimic.

Toate orașele astea au tabieturi, culori preferate, obiceiuri și tradiții, dar și hachițe și capricii. Ele nu sunt secrete, dar pentru ele îți trebuie timp și chef și mai ales ureche. Întâi, antrenată să perceapă sunetele din limbajul universal al orașelor, și apoi, rafinată, să simtă idiolectul fiecăruia.

Pentru asta trebuie să ai răgaz, să accepți să locuiți împreună o vreme, să respirați împreună, noaptea, ziua, iar tu să ai șansa să prinzi o schimbare de anotimp, o furtună, o sărbătoare, cel puțin o piață, dar și un centru vechi și, obligatoriu, o mahala. Să apuci să-i simți mirosurile și să cauți odoarea specifică, să-i calci caldarâmul și să-i numeri podurile, să-i cauți animalele rătăcite, să te așezi pe jos, pe trepte de biserică, de catedrală sau de universitate sau pe ce trepte vrei tu sau te lasă ea, citadela, să amușinezi răcoarea din parcuri, să-ți ascuți auzul la dangăt de clopote în carillon sau nu și să bați cu pasul străduțe mici și înguste, să te uiți în ochii caselor cu ferestre mari și fără perdele, dacă se poate, cu balcoane sau terase sau grădini. Eu, una, caut și apa curgătoare din acel oraș. De cele mai multe ori, orașul, cel puțin ăla cu care am o legătură mai strânsă, are un râu care îl străbate, poate de-aia ne-am și împrietenit mai repede, știu eu? Și e tare bine să aibă apa lui, că așa se răcorește sau se bucură de curgere, și nu de stagnare, mi se pare că are mai multe nări sau mai mulți pori prin care poate respira sau mai multe căi prin care poate să iasă sau să intre după pofta inimii.

Bineînțeles că, în harta capului meu, sunt și orașe cu un pronunțat caracter masculin – multe dintre cele din Renania și din Nord-Westfalia, ca Dortmund, Duesseldorf, Hamm, Aachen, de exemplu, dar și multe din Orientul Mijlociu –, după cum sunt și orașe cu caracter asexuat, așa cum mi se pare mie că este Amsterdamul, dar aș pune aici și Heidelberg, dar și Wroclaw. Și mi se pare că sunt și orașe cu spirit androgin, cu cele două jumătăți, feminină și masculină, care ar sta, în mintea mea, spate în spate. Așa este pentru mine Istanbulul, pe care îl îndrăgesc acum mai mult decât am făcut-o când l-am văzut prima oară, îți trebuie mult timp să-i pătrunzi secretele și farmecele, cu pisicile, cu Galata, cu dervișii, cu ritmul neostoit noaptea, cu fabuloasa-i Bazilică-cisternă, cu Bosforul în coaste.

Cândva, făceam liste cu orașele preferate, dar am renunțat când mi-am dat seama că sunt un călător care se lasă vrăjit rapid de orașele cu spirit. Cred că într-o carte a lui Elisabeth Gilbert am citit despre faptul că orice om are sufletul lipit de câte un oraș, trebuie doar să-l găsească, oricum simte, poate înainte de a-l vizita, că ăla e orașul lui, că acolo se simte cel mai bine pe lume, și nu ăla în care locuiește sau ăla în care s-a născut. Așa o fi.

De fapt, tot ce am scris până acum este doar o lungă introducere la o declarație de dragoste. Mi-a luat multă vreme să-mi dau seama. De plăcut mi-a plăcut întotdeauna, poate întâi pentru Podul Mogoșoaiei, pavat cândva cu trunchiuri de copaci, și apoi, pentru minunata Grădină a Neamțului și pentru locurile de pe lângă Cișmeaua Boului și, cine mai știe, apoi poate pentru strada Mântuleasa sau a Sapienței, pentru berăria Gambrinus sau Casa Capșa, pentru Universitate, Licevl Lazăr sau Școala Centrală, pentru Grădina Icoanei sau pentru ciorile care locuiesc în copacii din Cișmigiu, pentru Palatul Poștelor sau Palatul Suțu, pentru Casa lui Enescu, pentru tot ce mai e-și-nu-mai-e în Centrul său vechi, pentru farmecul inexplicabil din timpul nopții (ați observat că e mai frumos noaptea decât ziua sau numai mie mi se pare?), pentru clădirea CEC-ului, pentru Școala de Arhitectură sau pentru chinuita Dâmbovița…

Bucureștiul are, în harta din mintea mea, realitatea unei femei frumoase, care, dacă vrea neapărat, poate să devină și bărbat, printr-un stranie metamorfoză de tip Orlando. Dar asta, dacă mă gândesc bine, cred că era posibil demult. Acum realitatea asta e ascunsă sub chipul unei femei bătrâne, mai bine zis, al unei femei îmbătrânite de o vrajă aruncată în glumă sau din greșeală, vrajă pe care nimeni nu mai știe să o dezlege.

Îndrăgesc tare de tot ființa asta cu chip de oraș, poate cel mai tare dintre toate, de aceea, ori de câte ori pot, o vizitez cu nesaț, cu bucurie și cu poftă.

Cel mai mult îmi place să vin la întâlnire în mai, când înfloresc teii și când totul miroase amețitor, nu mai știi pe unde calci pentru că ești îmbătat de miresme și de amor, devii poet fără să vrei. Am mai spus asta și nu încetez să o spun. E timpul când umbli cu nările în sus și vrei să faci provizii din mireasma asta minunată de tei, mulți tei, nenumărați și mirifici tei, să îți ajungă cât mai mult.

Mă hrănesc din mirosul ăsta, mirosul de București din luna mai. Știu sigur că nu seamănă cu nimic, credeți-mă, am căutat mult un înlocuitor. Nici oud-ul lumii arabe, nici iasomia orientală, nici lavanda Provence-ului nu seamănă cu teii Bucureștilor din mai. În cartierele vechi, acolo parcă sunt și mai mulți tei, până și clădirile cu iz de tencuială veche se bucură și-și trimit bezele, par să ignore vecinătățile noi și ignobile.

În acest miraculos timp în care te vrăjesc teii, nu ai cum să nu vezi cum Bucureștiul pare că se stinge, încet-încet, sufocat de straturi care nu sunt ale lui, dar pe care acceptă stoic să le ducă în cârcă. Pare că abia respiră, ca o făptură care se străduiește să se adapteze în alt climat decât acela pentru care a fost proiectată și mor de ciudă, de întristare și de neputință.

Iubesc de-a dreptul orașul ăsta și nu știu ce să fac când văd că de-abia își trage sufletul, e o vietate cândva frumoasă, care acum trage să moară.

Dincolo de arterele care se amestecă, de venele care se înfundă, de clădirile betonate și nesărate, sub straturile astea adăugate nepriceput, trăiește o făptură fabuloasă.

Încă. E sub semnul unei vrăji care o îmbătrânește și o urâțește. Dar încă respiră. Nu știu pentru câtă vreme. Iar când înfloresc teii, ei, atunci redevine, pentru scurtă vreme, irezistibilă.

Articol apărut în Banchiza Urbană 14 / toamnă 2019

cop_bu14_shop

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0